Noul preşedinte a făcut, în sfârşit, primul său act de guvernare – a moşit un pact transpartinic pentru înarmarea României. E important, sunt de acord că e important, dar sunt câteva nuanţe în această înţelegere pe care trebuie să le spunem şi să le avem cu toţii în vedere.

  Ceea ce trebuie să ştiţi, în primul rând, este faptul că cea mai mare parte a banilor alocaţi pentru Apărare va ajunge în avioanele F16 deja contractate, dar şi în antrenamentul, şi pregătirea piloţilor care vor lupta pe ele.

Un al doilea aspect important este acela că, prin majorarea bugetului Apărării la 1,7% la sută din PIB, într-o primă fază, necesarul de achiziţii al Armatei Române creşte, de la 15 %, cât a fost până acum, la aproape 75 %. Mai pe româneşte spus, vor avea motorină să pornească, cel puţin tancurile şi taburile garate, şi chiar să le repare pe cele stricate.

Un al treilea aspect de care trebuie să ţinem cont este faptul că, în contractele de Apărare, nu se aplică respectarea regulilor de transparenţă a licitaţiilor prevăzute de legislaţia europeană. Asta, datorită caracterului sensibil al acestui tip de contracte. Desigur, asta lasă mult loc pentru contracte cu dedicaţie, pentru că nimeni, nici eu nu ştiu, nici tu, nici chiar preşedintele României nu poate decide ce arme ar trebui să achiziţioneze armata română. Acestea sunt decizii luate de militari, ceea ce lasă loc de şpăgi, într-o zonă atât de sensibilă în care s-ar putea ca nici SRI-ul să nu aibă acces.

Aceste contracte nu se fac în funcţie de cel mai bun preţ neapărat, se fac în funcţie de nevoile specifice de apărare ale fiecăreia dintre ţările europene. Acesta este şi motivul pentru care Cugir industrielegislaţia europeană a permis derogarea de la regulile de achiziţie publică.

În prima sa intervenţie ca preşedinte, Klaus Iohannis a subliniat, însă, într-un mod extrem de clar faptul că această alocaţie uriaşă din bani publici pentru Armată trebuie să se întoarcă în economia românească şi să creeze locuri de muncă. Ceea ce readuce în discuţie contractele de offset, obligatorii, de fapt, în legislația noastră, dar care nu s-au folosit decât în cazul fregatelor cumpărate din Marea Britanie. Puţini mai ştiu, astăzi, de exemplu, faptul că acele contracte au salvat Romaero în plină criză economică. Ne-au fost utile fregatele? Poate da, poate nu, habar-n-am că nu mă pricep. Este cert, însă, faptul că un număr de muncitori de la Romaero au beneficiat de pe urma acelui contract de Apărare, chiar dacă, la vremea lui, şi acela a fost controversat.

În altă ordine de idei, ar fi bine ca Armata Română să aibă în vedere, în primul rând, achiziţiile făcute din România, de la unităţi ale Ministerului Economiei, iar dacă acestea nu pot produce armament la standardele de care este nevoie pentru apărarea României, atunci orice contract de achiziţii viitor trebuie să prevadă negocieri pentru investiţii care să creeze locuri de muncă în România.

Că tot vorbeam despre avioanele F16 … Aceasta achiziţie este un bun exemplu despre cum NU trebuie încheiată o achiziţie de acest fel. Ar fi interesant de văzut cum au vândut americanii de la Lockhed Martin avioane Turciei, investind apoi într-o fabrică de componente pentru viitorul avion F35.
 

MOISE GURAN, pe Biziday.ro