Dezastru financiar
"Merită" mă duce cu gândul la o investiție. Investiția mă duce cu gândul spre bani. Dacă e să te gândeşti la bani, un copil e un fel de sac fără fund. Investeşti din prima secundă în care cumperi testul de sarcină. Sau în care faci primele analize să vezi dacă eşti OK cu sănătatea pentru a procrea. Investeşti în scutece, în doctori, în jucării, în haine care rămân mici după câteva luni. În cursuri, şcoli, facultăți, tablete, tabere. Un copil costă, până la 18 ani, probabil cam cât un apartament nou-nouț. Sau cât o vilă pe Coasta de Azur, în funcție de context. Şi apoi pleacă la facultate – dacă te țin baierele – la o facultate în Europa, unde mai dai o căruță de bani să-l vezi realizat şi pe picioarele lui. După care respiri uşurat că şi-a găsit un job bun, că are o familie reuşită şi treci la crescut nepoți. Aşadar, financiar, un copil este o decizie dezastruoasă.
Investiție de timp
Timpul ar fi al doilea element de luat în calcul. Un copil îl comprimă ca prin magie. Îți fură nopțile ani buni, acumulezi o oboseală pe care nu ştiu exact când o vei recupera. Rămâi în urmă cu hobby-urile tale. Nu mai ai timp de citit, de socializat. Nu aşa cum aveai înainte. Pleci într-o vacanță cu copilul? Te vei întoarce mai obosită decât ai plecat. Te duci fără? Mori în fiecare zi câte puțin de dorul copilului, orice lucru frumos vezi ai vrea să-l vadă şi el, orice mâncare exotică guşti o transpui în papilele lui gustative şi te simți oribil că l-ai lăsat acasă. Timpul pe care îl dedicai carierei e cu totul altfel. Eu, una, muncesc cu o disperare de sclav ca să fiu eficientă, să termin cât mai repede ca să mă întorc la copilul meu. Cu mintea, cu trupul. Cu sufletul sunt oricum altundeva, deci n-aş mai numi nici un proiect "bebeluşul meu", aşa cum făceam pe vremuri. Poate e defectul meu că nu mă pot detaşa mai mult, poate suntem mai mulți cei care tânjim să bifăm ce e de bifat pe "plantație" ca să ne întoarcem pe o altă "plantație", una care ține de un cu totul alt regim.
Ce aştepți în schimb?
În trecut, copiii aveau meniri clare: în familiile prost situate social şi financiar, reprezentau mână gratuită de lucru în gospodărie. În cele putred de bogate, erau moştenitorii care duceau mai departe faima şi bunăstarea familiilor cu blazon. Azi nu mai facem copii ca să muncească pământul când îmbătrânim noi şi nici ca să gestioneze moşiile şi palatele pe care le avem răspândite prin țară. Nu-i căsătorim cu alți copii cu statut asemănător. Azi îi facem de drag şi îi lăsăm să se căsătorească cu cine vor ei. Îi ținem de mână dacă ajung să divorțeze şi îi încurajăm să fie fericiți. Asta ar trebui să ne ajungă şi ne ajunge.
De ce aş zice că merită?
Egoist vorbind, merită pentru că ne dau sens. Asta primesc eu de la copilul meu. Sens să trăiesc, să fiu sănătoasă, să îmbătrânesc fără să cad în depresie. Sens să visez la viitorul lui şi să fac tot ce pot ca să-l ştiu fericit. E singurul aspect al vieții mele față de care nu am nici o îndoială că este deplin şi că merită. Îmi umple sufletul de bucurie și de beatitudine. Fericită mă mai fac şi altele, dar senzația de beatitudine nu o am decât atunci când îl privesc pe el. Vesel sau bosumflat, cu un FB pe test sau cu lecțiile nefăcute la 10 seara. Când mă ia în brațe şi-mi spune că leşină de iubire pentru mine, când ştiu că mi-aş da viața pentru el, la nevoie. Şi nu e un fel de a spune. Mamele ştiu că viața copilului lor e mai importantă decât orice altceva. Decât viața lor, decât carier sau o colecție de pantofi sau o călătorie în jurul lumii.
Mamele ştiu că "Ooooo, da! Merită". Răspuns final.
Text de Ruxandra Rusan
