Maria D. a plecat din Botoşani din cauza datoriilor la bănci. "În România am fost croitoreasă şi bucătăreasă, iar în ultimii ani, când nu mai găseam de lucru, lucram cu ziua. Am un copil la liceu şi nu mai făceam faţă cu banii. Aveam împrumuturi la bănci pentru bunuri de uz casnic şi nu mai ieşeam la ca păt, dobândă peste dobândă, era un coşmar. O maşină de spălat am plătit-o de zece ori cât făcea. Eram stresată şi când o vecină mi-a spus să mă duc în Italia să lucrez câteva luni pe an, m-am hotărât să plec. Părinţii mei mi-au promis că mă ajută cu copilul şi se îngrijesc ei. Am împrumutat alţi bani pentru plecare şi am ajuns la Veneţia în iulie 2009", povesteşre Maria.

A ajuns la Veneţia, unde a fost aşteptată de o italiancă şi condusă în casa unde urma să lucreze: cea a unui conte. Înlocuia o româncă plecată în Elveţia, să lucreze tot pentru o  familie italiană.

Maria spune că în primele luni a avut senzaţia că trăieşte pe altă planetă. "Veneam de la ţară cu o toaletă în curte, trăisem la oraş, văzusem şi case elegante când eram croitoreasă, dar aici era altă lume. Apoi m-a uimit că nimeni nu era arogant cu mine, mă tratau cu respect. E adevărat că toată lumea era rece, că mi-era dor de casă, dar ce puteam să spun? De ce să mă plâng? După ce a murit contele, a fost înmormântat a doua zi, au chemat o agenţie de pompe funebre, l-au pregătit, îmbracat şi aşezat în sicriu, au venit prietenii, cunoştinţele şi familia şi gata. Nu s-a făcut pomană ca la noi, dar eu i-am dat, că mă bate Dumnezeu. Fiica lui mi-a mulţumit pentru contribuţia mea şi mi-a plătit pe încă trei luni salariul, aşa că am plecat acasă".

După ce contele a murit, Maria s-a întors în România. Aici a a găsit aceeaşi situaţie grea: datorii, de lucru nu se găsea, aşa că a plecat din nou. Cu recomandarea de la fiica contelui, a reuşit să obţină un loc de muncă la Palermo: ca menajeră în casa unei baronese.

"Când am ajuns în România mi-am dat seama că sunt acasă, dar că nu mă mai simt ca acasă. Fiul meu învăţa bine, datorii nu mai aveam, de lucru nu se găsea aşa că i-a spus mamei, plec din nou. Aveam şi recomandare de la conte şi fiica acestuia, aşa că am fost trimisă de o agenţie la o baroneasă la Palermo. Văduvă, de 92 de ani, dar perfectă din toate punctele de vedere".

"În fiecare săptămână, la Operă: un supliciu"

"Aproape în fiecare săptămână trebuie să o însoţesc la operă. La început, îmi plăcea atmosfera de la operă, dar atâta muzică clasică… n-am ascultat în viaţa mea şi uneori e un supliciu. Toate discuţiile duc la Beethoven. Îmi place şi Chopin, dar Bach nu-mi place".

Trăind în altă lume, Maria a început să se gândească la condiţia femeii în societatea contemporană, făcând comparaţie între Italia şi România. "Italiencele sunt avantajate, au avut o viaţă mai liniştită. Mă refer la faptul că multe au fost casnice şi nu şi-au făcut prea multe probleme la ziua de mâine. Nu vreau să contest factorul determinant al siguranţei materiale care îţi permite să îţi creşti copiii în pace, dar mai ales la faptul că italienii nu beau ca la noi. Dacă nu s-ar bea la noi cum se bea, ar fi extraordinar. Şi aici în Italia cei care ne fac de râs sunt cei atinşi de aburul alcoolului. Se ceartă, se bat, se omoară. Acum cu criza cine să mai aibă încredere în tine dacă bei? Inutil să ne plângem, ne-o facem cu mâna noastră. Oamenii cinstiţi îşi păstrează locul de muncă ani în străinătate. Eu vreau să lucrez până îmi fac anii de pensie. În România am lucrat 15 ani. Dacă dă Domnul să fiu sănătoasă, o să lucrez până voi putea ieşi la pensie. În România nu mă întorc decât în concediu. Nu prea sper să se schimbe în bine acasă. I-am spus fiului meu să studieze, să facă politehnica, că inginerii sunt căutaţi oriunde în lume. Dacă în România nu va fi loc pentru el, poate va pleca în Canada, în Australia. Acum nu mai există capătul lumii, nici capătul răbdării...".

Citeste material complet pe gazetaromaneasca.com