Acad. Zoe Dumitrescu – Bușulenga (Maica Benedicta): "Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent".
 
S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinței marelui artist gânditor. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.
 
Într-adevăr, poetul gânditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atât de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă.
 
Căutător de absolut în viață, în gândire și creație, Eminescu s-a desfășurat cu cele mai înalte registre ale cunoașterii, compensând gravele imperfecțiuni ale realului prin care se simțea închis de necesitate. Și în căutările lui înfrigurate, a pendulat el, liricul admirabil, "între filosofii", s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme.
 
Știința descifrării manuscriselor vechi, învățată de la preotul satului
 
Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale Raluca (născută Jurașcu) erau călugărițe (una din ele era chiar stareță la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). Așa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele și cântările mănăstirești.
 
Pe de altă parte, Mihai a dobândit primele învățături de la preotul satului, care l-a inițiat în buchiile vechilor scrieri bisericești, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea știință a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul și chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru prețul și savoarea cuvântului vechi și, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el atașamentul, respectul și admirația pentru instituția Bisericii Naționale, a cărei valoare n-a încetat nicio clipă să o lege de istorie și dăinuirea neamului.
 

"Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința"
 
Sufletul lui, copleșit de suferință, se înalță mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea pentru noi pe lângă Dumnezeiescul ei Fiu, și două rugăciuni din 1879 îi sunt închinate Sfintei Fecioare.
 
Răsai asupra mea

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
 
Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deși al meu e un noian de vină.
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare – asupra mea coboară.
 
Străin de tot, pierdut în suferința
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.
Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința
 
Și reapari din cerul tău de stele,
Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!

 

Rugăciune
 
Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată,
Și pururea Fecioară,
                   Marie!
 
Noi, cei din mila Sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică Preacurată,
Și pururea Fecioară,
                    Marie!
 
 
Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoașterii și al deznădejdii spre Maica Sfântă, spovedindu-se și cerându-i înapoi tinerețea și credința, cu o smerenie într-adevăr mântuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuși, unificându-și ființa până atunci tragic divizată, reintroducând-o în aura Luminii line, cu a cărei cântare monahii și monahiile încheie slujba la apusul soarelui.
 
"Avem adânca încredințare că Sfânta Născătoare de Dumnezeu i-a mijlocit mântuirea"
 
De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: "Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină".
 
Avem adânca încredințare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârșită față de durerea și umilința lui, i-a mijlocit mântuirea.
 
Astfel, "gândurile ce au cuprins tot universul" revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.
 
"Pe patul de moarte, maica Benedicta le spunea prietenilor: <<Apărați-l pe Mihai!>>, iar filosoful Noica menționa că, de câte ori revenim să-l citim pe Eminescu, nu ne întoarcem niciodată cu mâinile goale. Și cam așa este! Dacă românii l-au considerat ca atare, acesta este poetul național". (acad. Eugen Simion)
 
 
(Selecție din articolul "Eminescu, între credință și cunoaștere", în cartea "Cultură și credință", Zoe Dumitrescu Bușulenga, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2005, pp. 12-29 și din colecția "Scriitori români", Mihai Eminescu – Poezii, ediție îngrijită de D. Vatamaniuc, Edit. Univers enciclopedic, Academia Română, pp. 13 -14; pp. 200-201)