Cîndva, mănăstirea a fost cabinet medical
Pînă acum un secol, îngrijirea bolnavilor şi arta de a vindeca se mai aflau încă sub tutela bisericii. Oamenii cărora li se încredinţa vindecarea sufletului trebuiau să răspundă şi de vindecarea trupului. Bisericile creştine au preluat această tradiţie. Preoţii, călugării şi maicile alinau şi suferinţele trupului. Ei studiau funcţiile organismului şi cauzele bolilor, elaborînd metode de vindecare dintre cele mai diverse. Traduceau, transcriau şi puneau în practică reţete aparţinînd altor culturi, dar acumulau experienţă şi din terapiile practicate de ei înşişi. În special, călugării s-au îngrijit de trebuinţele sufleteşti ale omului, pe care l-au înţeles şi l-au sprijinit moral, dar căruia i-au oblăduit şi rănile fizice. În medicina monastică, diagnosticul se punea după înfăţişarea pacientului, după gesturile sale şi după felul cum vorbea. Citeau boala în ochi, pe chip, în "încărcătura" limbii, în mirosul corporal. Înainte de a consulta bolnavul, călugării se rugau pentru purificarea lor proprie şi pentru ca bunul Dumnezeu să-l ajute pe cel aflat în suferinţă. Astfel, pacientul era vindecat prin puterea lui Dumnezeu, dar şi prin propriile forţe, regăsindu-şi echilibrul şi armonia. Călugării nu cereau plată pentru serviciile lor medicale, deoarece Hristos i-a vindecat pe suferinzi fără să le ceară nimic în schimb.
Farmacia din curtea mănăstirii
În afară de plante medicinale, călugării terapeuţi foloseau ventuzele, lăsatul de sînge, terapia cu apă, băile şi cataplasmele, metode mai puţin folosite astăzi, dar care dau semne că sînt redescoperite şi apreciate tot mai mult şi de terapiile moderne. Există metode vechi de tratament care astăzi ni se par ciudate, dar care au rezistat cu succes cercetărilor moderne. Astfel, bacteriile conţinute de o alifie călugărească menită să vindece rănile, preparată din excremente de oaie, miere şi mucegai, acţionează, după o aplicare de cîteva zile, ca un antibiotic. În plus, călugării, ca nişte medici moderni, recomandau o alimentaţie adaptată fiecărui bolnav în parte şi, nu în ultimul rînd, un regim de viaţă sănătos. Fiecare mănăstire avea o gradină cu plante medicinale. Călugării le îngrijeau, le recoltau, le uscau şi le depozitau în farmacii uriaşe, iar din ele preparau ceaiuri, licori sau alifii. Ţăranii le aduceau şi ei ierburi de leac, peste care, atunci cînd le culegeau, rosteau Tatăl Nostru, aşa cum îi învăţaseră călugării, pentru ca ierburile să fie cît mai curate şi cu putere de tămăduire mai mare. Adesea, preparatele aveau în ele şi 7 ingrediente miraculoase, adică exact numărul zilelor în care şi-a desăvîrşit Dumnezeu creaţia.
Regimul alimentar al călugărilor
Mai demult, în mănăstiri, regimul era pur vegetarian. La care se adăugau lapte şi brînză, iar în zilele de sărbătoare şi peşte sau carne de pasăre. De altfel, prepararea brînzei intra în atribuţiile călugărilor, care au devenit, de asemenea, maeştri la gătitul peştelui. În România, pe lîngă mănăstiri, erau stupării, iar din creşterea albinelor s-a ajuns la reţete extraordinare de sănătate pe bază de produse apicole. Călugării şi astăzi mănîncă puţin şi se roagă mult. Regimul lor se asemănă cu cel propus de dieteticienii de astăzi: fructe, legume şi cereale, produse lactate, peşte. Meniul trebuie să umple o treime din stomac cu hrană solidă, o treime cu lichide, şi o treime să rămînă gol. Iar periodic, să se reducă raţia pentru a permite organismului să se odihnească. Perioadele de post sînt cure de dezintoxicare şi reenergizare trupească şi sufletească. Călugării pun mare preţ şi pe igiena zilnică, pe spălarea temeinică a trupului. Medicina monastică n-a fost gîndită doar pentru tratarea bolilor acute, ea este o filosofie de viaţă. Cei care trăiesc în armonie cu natura şi cu Dumnezeu sînt sănătoşi şi fericiţi. Tămăduitorii acelor vremuri considerau că vindecarea este mîntuire.
Plantele medicinale din Biblie
Călugării au folosit cu predilecţie acele plante tămăduitoare pomenite în Biblie. Scorţişoara "mirositoare" apare de mai multe ori menţionată în Sfînta Scriptură, mai ales ca unul dintre ingredientele ungerii sfinte. Astăzi ştim că uleiul esenţial de scorţişoară este antidiareic, antimicrobian, astringent, imunostimulator şi are efecte benefice în afecţiuni respiratorii, genito-urinare, în tratamentele stomatologice. Din anul 2002, uleiul de scorţişoară se foloseşte ca ingredient la prepararea Sfîntului şi Marelui Mir. Cedrul, arborele cel mai lăudat, pomenit în Biblie de 75 de ori, ne dă un ulei cu proprietăţi antiseptice pentru căile respiratorii. Este antiseboreic, expectorant, mucolitic, sedativ nervos şi stimulent tonic. Isopul, cu miros aromat plăcut, e folosit în răceală, bronşită, gripă, angină, răni, dermatite, furuncule, guturai alergic, negi, papiloame, bătături. Pomenit în Psalmii lui David, isopul este un remediu excelent în tratarea bolilor de plămîni. Acţionează de asemenea ca un foarte bun purificator al sîngelui, avînd efect asupra vaselor capilare prin scăderea fragilităţii acestora, planta fiind foarte bună şi în tratamentul bolilor de ficat, în hepatite, leucoree, amenoree sau reumatism cronic. În cazul tulburărilor gastrice sau balonare este utilă tinctura de isop. Pentru arsuri la stomac şi gaze intestinale se consumă două-trei pahare pe zi de macerat la rece, înainte de mesele principale.
Frunze şi seminţe vindecătoare
În medicina monahală, creţişoara era pusă sub protecţia directă a Maicii Domnului, datorită harului vindecător pe care îl avea în frunzele sale, mai ales în cazul suferinţelor femeieşti. Pentru tratarea unor afecţiuni acute, cum ar fi infecţiile gastro-intestinale sau hemoragiile, se pot lua pînă la 6 linguriţe pe zi de pulbere de plantă. Seminţele de dovleac sînt extrem de eficiente în combaterea paraziţilor intestinali. Celebră pentru capacitatea de vindecare a bronşitelor şi bolilor de plămîni, dar şi a suferinţelor abdominale, coada-şoricelului este şi un excelent energizant. Iată o băutură care nu lipsea din mănăstirile medievale: o lingură de flori proaspete se opăresc cu 3 litri de apă clocotită. Se lasă să se infuzeze 3 ore. Se strecoară, apoi se adaugă 200 ml suc de cătină şi o cană de miere. Se trage în sticle care se închid ermetic. Se bea cîte un păhărel pe stomacul gol. În mănăstirile ortodoxe din nordul Rusiei, negii erau trataţi cu cartofi cruzi, tăiaţi pe jumătate. O jumătate se arunca peste cap, cu cealaltă se freca negul, apoi era îngropată în pămînt uscat, încît cartoful să nu încolţească. Imediat ce acesta se va usca în pămînt, negul va dispărea.
"Călcătura lui Elefterie"
Terapia Elefterie are ca origine o veche terapie românească, născută la mănăstire. Întemeietorul ei este preotul arhimandrit Mihai Elefterie, fost stareţ al mănăstirii Dervenţ. "Călcătura lui Elefterie", cum e denumită metoda acestui călugăr cu pregătire de medic ortoped constă în totalitatea intervenţiilor şi procedurilor aplicate asupra coloanei vertebrale pentru a o corecta. Este o terapie manuală, pentru a restabili mobilitatea articulaţiilor, a diminua durerile şi a reda pacientului o stare de sănătate globală. Metoda este utilă în luxaţii, cifoză, scolioză, torticolis, spondiloză, discopatii, lombosciatică. Dar se pot trata şi ulcerul gastric şi hipertensiunea arterială. Poziţionarea incorectă a ultimelor trei vertebre poate determina enurezisul, constipaţia cronică sau unele afecţiuni ginecologice. De asemenea, deformările la nivelul unor vertebre cervicale pot determina, datorită modificărilor circulatorii la acest nivel, cefalee, ameţeli, tulburări de auz şi de vedere. De aceea, călcătura lui Elefterie poate vindeca mai mult decît bolile oaselor. Cu ajutorul unui brîu şi a unor proceduri speciale de presare şi rulare, cu planta piciorului, pe apofizele spinoase ale vertebrelor coloanei dorsale, părintele Elefterie obţinea deblocarea şi reaşezarea acestor vertebre.
CITESTE MAI DEPARTE
