La aruncat vini in stanga si-n dreapta. Ca si cum fiecare dintre noi e doar o victima. A circumstantelor, a semenilor, a bunelor intentii. Lumea-i plina de victime, voua nu vi se pare?

Toti suntem prea "corecti", prea "naivi", prea "blajini" pentru lumea asta "rea". De la cel mai mic la cel mai mare, fiecare dintre noi simte nevoia (macar din cand in cand) sa-si justifice esecurile pasand responsabilitatea in alta parte.
Nu sunt eu de vina ca am luat nota mica la lucrarea de control, profesoara ne-a dat niste exercitii prea grele.Nu am plecat eu prea tarziu de acasa, a intarziat autobuzul cu care merg la seviciu.Nu am reusit in viata, pentru ca nu m-am nascut in tara care sa-mi permita acest lucru. Sistemul e de vina.Povesti de acest tip sunt infinite si toate graviteaza in jurul acelorasi idei: e vina altora, asa a fost soarta, nu aveam cum sa fac altfel, nu am avut incotro.

Ne place sa punem in carca circumstantelor esecurile noastre pentru ca ne e mai simplu si mai reconfortant. Noi nu suntem niciodata de vina, ci soarta ne e mereu potrivnica. De ce sa ne constientizam greselile, astfel incat sa nu le mai repetam pe viitor, cand putem sa spunem simplu ca "asa trebuia fie"? E cel mai comod sa credem ca toate cate ni se intampla ne sunt date si noi nu putem decat sa le luam ca atare.

Voi cand ati auzit ultima data pe cineva sa recunoasca deschis "Da, am gresit. E vina mea. Admit ca decizia pe care am luat-o nu a fost buna"?

Psihologii spun ca atunci cand suferim un esec ne confruntam cu o rana narcisistica pentru ca avem dovada propriei slabiciuni. Tocmai de aceea, recunoasterea unui esec este un lucru extrem de greu. Ne face sa ne simtim slabi.

Sa admitem ca am gresit inseamna sa admitem ca suntem imperfecti, iar acest lucru ne sperie ingrozitor. Uitam insa ca perfectiunea nici macar nu e facuta pentru oameni. Uimitorul Salvador Dali ne sfatuia cinic "Nu va temeti de perfectiune. Nu o veti atinge niciodata".

Uitam des ca cea mai importanta parte dintr-o greseala este ce facem dupa ce am comis-o. Greselile in sine nu ar trebui sa ne defineasca pe noi ca oameni. De cate ori le repetam, insa, da. Acest lucru spune intr-adevar o poveste despre noi. Cu alte cuvinte, nu-i gresit sa gresesti, e gresit sa nu-ti admiti greseala si sa persisti in ea.

Asumarea esecurilor (si ma refer la gestul sincer, nu la o recunoastere teatrala venita din aroganta), oricat de infricosatoare, elibereaza. Ne da o putere nebanuita sa luam lucrurile de la capat. Si sa ne dorim sa le facem mai bine. Sau macar sa incercam.  
Roxana Neagu