Nu există țară prosperă care să nu investească semnificativ în instruirea oamenilor ei. Bogăția sigură și de durată este adusă și întreținută prin educație. Nimic nu este mai valoros, ca instanță transformatoare pentru persoană și cei din jur, decât energia spirituală purtată de acesta. Pe de altă parte, inteligența și creativitatea cultivate ale oamenilor pot da altă valoare bogățiilor naturale pe care o țară le deține. Nu ceea ce posezi este important, ci ceea ce faci cu avuția, cum o valo­rifici, cum o investești, cum o sporești.

Investiția în educație comportă mai multe componente, dintre care menționăm: o mai mare grijă pentru coerența și corelativitatea cadrului legislativ cu cerințe și cu spiritul vremii, pregătirea și recrutarea unui corp profesoral de calitate, stimularea corectă a acestuia funcție de implicare și performanță, dotarea corespunzătoare și asigurarea condițiilor materiale de funcționare optimă a instituțiilor școlare, susținerea și stimu­larea copiilor cu potențial intelectual și creativ, dezvoltarea unei rețele școlare care să profesiona­lizeze tinerii în meserii și îndeletniciri compe­titive, promovarea unor pârghii corecte și transpa­rente de recrutare și valorizare a competențelor formate în școală. Astfel de re-orientări presupun o alocare bugetară obligatorie în raport cu pre­scripțiile legale și o utilizare responsabilă a acestor resurse. Ceea ce se poate obține în plus, prin accesarea unor proiecte specifice, poate con­duce la un plus de eficiență, de dezvoltare instituțională sau de gratificare diferențiată a celor care se im­plică în aceste activități.

Investiția în educație presupune dimensionarea unor programe de instruire serioase, flexibile, conectate la nevoile reale de dezvoltare individuală și socială. Ea atrage după sine responsabilitate decizională, încărcare corespunzătoare la nivel curricular (nici prea mult, dar nici prea puțin, pentru a nu se ajunge la o devalorizare și diluare valorică a instruirii), criterii și filtre serioase de monitorizare și evaluare a rezultatelor educației. Nu trebuie uitat că etapa instruirii în viața unui individ este una de încordare și efort spiritual, de motivație și dăruire, de dorință și cutezanță pentru a cuceri cunoaș­terea și cultura omenirii. Nu totul se poate accesa "prin joacă", iar deciziile privitoare la "ce" și "cât" se învață nu trebuie lăsate la dis­cre­ția educabililor. Sunt aspecte care se negociază și cu beneficiarii educației, dar, în mare parte, procesul proiectiv cade în sarcina specialiștilor care ar trebui interpelați în mod prioritar, a decidenților informați, a părinților interesați, a responsabililor comunitari.

Se mai manifestă un simptom negativ în educație, cu consecințe catastrofice pe termen mediu și lung: ideologizarea sau politizarea unor decizii care ar trebui să rămână, de la un punct încolo, tehnice, didactice, psihopedagogice, bazate pe expertiză și studiu de impact, ale celor în cunoștință de cauză, privitoare la construcția sau cuprin­derea curriculară. Încep să-și dea cu părerea, ba chiar să facă pre­siuni, instanțe sau persoane, în legătură cu oportunitatea unor tipuri de conținuturi sau acțiuni educative (privitoare, de pildă, la prezența educației religioase sau sexuale în școală). Un astfel de transfer al deciziei, din interiorul către exteriorul școlii (parlament, partide politice, diferite organiste nonguvernamentale, exponenți ai socie­tății civile etc.), amenință autonomia și neutralitatea ideologică a instituției numită școală. În esență, școala este o entitate și o emanație a unei comunități date și este delegată de comunitate să transmită descendenților seturi de valori reprezentative pentru comunitatea respectivă și de care indivizii respectivi au nevoie în mod particular la un moment dat.

Școala, ca for inductor de capital cultural și sub aspect funcțional, nu trebuie privită global, ca o instituție etatistă, ci ca o emanație a nevoilor unei comunități, ca o entitate descentrată în raport cu puterea statului, dar centrată în raport cu comunitatea de bază de care este legată și pe care o slujește. Dacă se dovedește că pentru buna funcționare a corpusului comunitar respectiv este nevoie de educație religioasă de o anumită confesiune, de interiori­zarea unor reguli morale sau de cunoștințe despre comportamentul sexual, de o formare pentru perpetuarea unor îndeletnici relevante pentru comunitate (olărit, țesut, lemnărit, grădinărit etc.), atunci trebuie create condițiile, prin particularizarea programului educativ, ca acei copii sau tineri să-și însușească metodic astfel de valori în școală. Decizia nu trebuie să fie a unui străin (un parlamentar, de pildă), ci trebuie luată de forul de conducere al unei școli, de părinți, de elevi, de comunitate, de factorii de putere locală. În materie de curriculum, școala trebuie să devină co-decizională în raport cu prescripțiile ce vin de la centru (pentru că sunt și interese comune pentru națiune, popor, țară etc.). E nevoie de un partaj mai atent între ce prescrie statul în materie de core-curriculum (prin discipline obligatorii pentru întreaga populație a unui perimetru statal) și ce revine comunității școlare în materie de delimitare a unei plaje curriculare particularizate, mai apropiată de nevoile specifice. O astfel de completitudine decizională ar risipi multe false probleme sau dispute politicianiste care încă mai persistă.
Pe de altă parte, asistăm la o scădere a încrederii în educație și folosul ei. Abandonul școlar sau sub-realizarea școlară se datorează nu numai condițiilor precare în care învață unii copii, ci și unui refuz voluntar de a se integra sau a continua un anumit parcurs școlar. Apoi, nici parcurgerea sau certificarea ca atare nu garantează apro­prierea unor competențe, precaritatea culturală sau chiar analfabetis­mul funcțional fiind întreținute de astfel de auto-amăgiri bazate pe obținerea de diplome. Nu deținerea certificatului este importantă, ci ceea ce acoperă acesta în ceea ce știe sau este în stare să facă posesorul diplomei. De multe ori, certificatul nu acoperă conduite anunțate de acesta, uneori acesta fiind procurat fraudulos sau cu eforturi formative minime. Criza se anunță și la nivelul încrederii în structurile și procedurile de certificare sau al valabilității unui parcurs formal. Până la urmă, proba formării urmează să fie verificată mai târziu printr-o validare concretă la nivelul practicilor socioeconomice în care va fi integrat deținătorul de diplomă.

Nu în ultimul rând, investiția în educație reprezintă și o chestiune individuală, ce se decide la nivel de persoană sau familie. Până la a aștepta condițiile create de alții, e bine să activezi propriile condiții interne, să maximizezi și să extinzi limitele – intelectuale, materiale – purtate de fiecare. A-ți lua instruirea în serios, a învăța din ce în ce mai mult, a te dedica studiului și chiar a sacrifica timp și resurse reprezintă strategii ce anunță și prefigurează succesul de mai târziu. Auto-motivarea și încrederea în puterea culturii rămân pe mai departe pârghii sigure care ne dinamizează, ne urcă, ne desăvârșesc.

Prof. univ. dr. Constantin CUCOȘ

CITEȘTE ȘI: "Medic din Botoșani, despre cum putem preveni o problemă pentru a evita complicații..."