In opinia sa, Visinescu trebuie judecat, la fel ca toti fostii tortionari dovediti, pentru ca "un stat de drept nu poate exista fara respectarea, fara aplicarea legii, iar crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibile", precum si pentru ca asta ar fi "o dovada ca, totusi, se face dreptate fostelor victime, ca raul nu invinge doar pentru ca a fost institutionalizat".
Intr-un interviu acordat Ziare.com, Dorin Dobrincu, fost director al Arhivelor Nationale si membru al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, vorbeste despre accesul la informatii, vinovatie, continuitate institutionala si dreptatea care trebuie facuta victimelor comunismului, constatand ca societatea romaneasca are valorile "rasturnate".
"Am putea spune altceva despre o societate, despre o tara care isi rasplateste tortionarii cu pensii militare supradimensionate?", intreaba Dorin Dobrincu in interviul acordat Ziare.com.
Ce a impiedicat autoritatile romane sa faca dreptate in ultimii 23 de ani? Nu au existat informatii suficiente in arhive sau nu s-a dorit?
Romania a cunoscut in decembrie 1989 o schimbare evidenta de regim. Insa nu cred ca mai este un secret pentru nimeni ca transformarea nu a fost - nici nu avea cum sa fie - una totala. Cu exceptia putinelor persoane inlocuite la varful conducerii partidului-statului si a unor institutii, ani la rand Romania a continuat sa fie condusa de oameni care slujisera cu zel regimul comunist. Ei nu aveau valori diferite de cele in care se formasera.
Iar responsabilii politici si cei administativi nu aveau nici un interes ca publicul sa afle, documentat, pe fapte, ce s-a intamplat cu aceasta tara in deceniile in care aceasta cunoscuse dictaturi succesive, in primul rand nu voiau sa se stie care erau responsabilitatile pentru atrocitatile numeroase din anii comunismului, precum si pentru politicile iresponsabile care afectasera categorii largi ale populatiei.
Accesul la arhive a fost intr-adevar unul foarte dificil multa vreme in Romania, inregistrandu-se un decalaj semnificativ fata de tarile central-europene care cunoscusera comunismul. Treptat, treptat arhivele publice s-au deschis, schimbarile majore inregistrandu-se dupa jumatatea anilor 2000, iar in consecinta cunoasterea comunismului a facut pasi importanti.
S-a produs si o schimbare de generatie, istorici, politologi, sociologi, antropologi si jurnalisti tineri, de multe ori cu o buna pregatire si empatici fata de victime asumand investigarea unor subiecte sensibile, care uneori au iritat establishmentul politic, dar si pe cel administrativ, in special pe cel din fruntea unor institutii cu prestigii bazate adesea pe manipularea valorilor premoderne sau de la inceputurile modernitatii noastre.
Cate categorii de vinovati si cate categorii de victime ale regimului comunist ati identificat dvs?
Pentru cercetatorii de buna credinta este o evidenta ca statul in ansamblul sau a avut intre 1945-1989 (cum s-a intamplat si in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cu alte categorii de cetateni) o responsabilitate in instrumentarea politicilor represive, in incarcerarea, in trimiterea in lagare, in colonii de munca a unui numar mare de persoane, in uciderea altora, in deposedarea a milioane de persoane de proprietatile lor (si nu e vorba doar de oamenii avuti, cu fabrici, banci, mari magazine etc., ci si de micii proprietari, inclusiv de milioanele de tarani carora li s-a confiscat practic pamantul prin colectivizarea agriculturii).
Toti acesti oameni au suferit de pe urma regimului comunist, in grade diferite, desigur, dar au suferit.
Fara pretentia de a face un inventar exhaustiv, cele mai grave cazuri au fost, fara indoiala, ale oamenilor executati sumar, fara sa existe macar o sentinta, fie si a formalei "justitii" comuniste, ale oamenilor care au fost ucisi in urma unor simulacre de procese, ale celor care au murit in diferite locuri de recluziune din cauza violentelor, a conditiilor mizerabile, a lipsei de asistenta medicala si de hrana, ale femeilor care si-au pierdut viata ca urmare a politicilor pronataliste de dupa 1966, ale celor care incercand sa scape din "noua lume" cladita de comunistii romani au fost impuscati de-a lungul frontierelor vestice ale tarii etc.
In privinta responsabililor, a vinovatilor, acestia au fost numerosi. Da, nu au fost doar cativa.
In primul rand este vorba de responsabilii politici, cei care au condus destinele Romaniei in anii 1945-1989. Ma refer la activistii de prim plan ai Partidului Comunist (sa nu-i uitam pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe Nicolae Ceausescu si pe toti cei din preajma lor), la cei din fruntea ministerelor, ai structurilor politice si administrative existente in Romania comunista.
Institutii intregi au fost constituite pentru a controla populatia, pentru a-i reprima pe cei care avusesera un trecut "compromitator" in ochii noului regim, sub raport politic, social, religios etc. sau pe cei care ar fi incercat sa schimbe ordinea politica si social instaurata de comunisti.
A fost vorba in primul rand de Securitate, in intregul sau, de Ministerul de Interne, de Justitie, de Armata (nu ma refer, fireste, la soldatii obligati sa faca stagiul militar) etc. etc. Aceste institutii in ansamblul lor poarta responsabilitatea mentinerii la putere a regimului comunist.
Dar responsabilitatile coboara mult mai jos, pana la structurile de baza. Angajatii institutiilor amintite erau platiti, beneficiau de privilegii insemnate, adeseori incredibile in raport cu nivelul de trai al oamenilor obisnuiti. Si totul in schimbul loialitatii lor depline fata de regim.
Din pacate, continuitatile institutionale au fost evidente chiar la scurt timp dupa caderea totalitarismului. Si aceasta s-a perpetuat la nivel simbolic pana astazi.
Spre exemplu, portretele ministrilor de Interne din anii 1945-1989 sunt expuse in holul principal al Ministerului de Interne, alaturi de cele ale ministrilor din secolul XIX, din perioada interbelica si din postcomunism fara a exista nici macar o minima explicatie in legatura cu ceea ce au facut, cu ceea ce au reprezentat.
Continuitatea institutionala pare astfel perfecta. Si aceasta este situatia, din punct de vedere al reprezentarii, la multe alte ministere, inspectorate, agentii, la Parlamentul Romaniei etc.
Jurnalistii pot vedea aceasta cu ochii lor in toate aceste locuri. Din cand in cand, cu ocazia "portilor deschise", si publicul poate vedea direct toate acestea.
Au fost si vinovati care au platit pentru atrocitatile comise? Cum? Sunt multi, putini?
O responsabilitate morala cred ca o poarta toti cei care au fost in slujba regimului comunist. Iar cei care au comis abuzuri, cu atat mai mult cei care au infaptuit crime au o responsabilitate juridica.
Nu prea se cunosc cazuri de fosti tortionari care sa fi cerut iertare victimelor pentru ceea ce au facut. Nu stiu care sa fie explicatia. Sa fie lipsa de aderenta reala a societatii la valorile religioase altminteri larg clamate, inclusiv la metanoia, sau la regulile onoarei, oricum tradiv preluate de la occidentali si (prea) putin timp practicate in modernitatea romaneasca?
Cei care au platit dupa 1989 pentru atrocitatile comise au fost extrem de putini. A fost vorba de cativa dintre cei surprinsi de evenimentele din decembrie 1989 alaturi de Nicolae Ceausescu, implicati in reprimarea manifestantilor de la Timisoara, Bucuresti etc., judecati si inchisi pe diferite termene.
Cele mai cunoscute cazuri sunt, fara indoiala, cele ale generalilor Victor Atanasie Stanculescu si Mihai Chitac, care foarte tarziu, dupa procese indelung tergiversate au ajuns dupa gratii.
Dintre cei care au avut un rol major in represiunea din anii 1945-1964, anii cei mai crunti din punct de vedere al represiunii deschise, au fost inculpati dupa 1989 Alexandru Draghici, fost ministru al Securitatii si fost ministru de Interne, si generalul Alexandru Nicolschi, fost subdirector general adjunct al Securitatii. Moartea (de batranete) i-a scutit pe amandoi de incarcerare.
Acelasi lucru avea sa se intample ulterior cu colonelul Gheorghe Craciun, fost director al unor directii regionale de Securitate si comandantul penitenciarului Aiud in timpul procesului de reeeducare a detinutilor aflati acolo.
Colonelul Virgil Pangratiu, responsabil de impuscarea fara judecata a unor partizani din zona Nasaudului, a fost chemat la audieri in 2011, dar magistratii militari au decretat ca faptele se prescrisesera cu decenii inainte. La scurta vreme a murit si batranul securist.
Fara indoiala, unii dintre batraneii cu par alb, garboviti de ani, locuind in zonele de vile sau in centrele marilor orase, uneori plimbandu-si nepotii sau ocupand bancile parcurilor publice, au in spate istorii personale cumplite.
Dupa 1989, toti acestia au continuat sa primeasca pensii mari din bugetul public, fiind asadar platiti in parte de fostele lor victime sau de urmasii acestora. Si aceasta in vreme ce nivelul de trai al multora dintre cei din urma a fost sau este unul aproape de limita supravietuirii. Este si aceasta o dovada ca suntem o societate cu valori rasturnate. Am putea spune altceva despre o societate, despre o tara care isi rasplateste tortionarii cu pensii militare supradimensionate?
Credeti ca Alexandru Visinescu ar trebui trimis in judecata acum sau este prea tarziu? Care ar fi miza unui eventual proces?
Fara echivoc, da. Miza unui proces impotriva lui Alexandru Visinescu si a altora din aceeasi categorie ar fi una deosebita. De fapt, toti fostii tortionari dovediti ar trebui sa ajunga in fata justitiei. Un stat de drept nu poate exista fara respectarea, fara aplicarea legii. Iar crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibile.
Asa cum institutiile statului roman au readus in ultimii ani in tara cativa infractori dati in urmarire internationala, pentru prejudicii economice sau pentru terorism, tot astfel institutiile specializate ale aceluiasi stat ar trebui sa-i trimita in fata justitiei pe fostii tortionari comunisti care nici macar nu au fugit in alte tari, ci sunt printre noi. Cu unii cu siguranta ne intersectam pe strada, in parcuri, in magazine etc.
Ar fi o dovada ca, totusi, se face dreptate fostelor victime, ca raul nu invinge doar pentru ca a fost institutionalizat, doar pentru ca intr-o anumita perioada a ajuns sa controleze statul.
De ce toate celelalte tari din jur au fost in stare sa rezolve acest gen de probleme, care tin de colaborarea cu fostele regimuri comuniste, si Romania nu?
Despartirea de trecutul totalitar a fost peste tot in Europa centrala si de est una dificila, care a produs dezbateri aprinse, chiar fracturi sociale. Din pacate, Romania s-a caracterizat de-a lungul anilor 1990 in special, iar in diferite grade pana spre jumatatea anilor 2000, printr-o lentoare a demersurilor in vederea separarii de trecut.
Pasi importanti s-au facut totusi, chiar daca greu, chiar daca tarziu: realizarea si votarea de catre Parlament a unor legi reparatorii pentru fostele victime ale comunismului, infiintarea si activitatea CNSAS, dincolo de sincope, de disputele politice si de cele administrative, deschiderea arhivelor Securitatii (acum in cea mai mare parte la CNSAS) si ale PCR (la Arhivele Nationale), infiintarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, infiintarea Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania si elaborarea Raportului final, predarea istoriei comunismului in invatamantul mediu, ca si infiintarea unor centre de cercetare si a unor masterate dedicate special istoriei comunismului etc.
Din pacate, manifestarile publice adesea contradictorii nu au fost de natura a contribui la separarea apelor macar in privinta atitudinii institutiilor statului.
Schimbarile politice si administrative s-au produs foarte, foarte incet. Cel mai adesea ele - inclusiv cele amintite - au fost rezultatul presiunii publice, a destul de firavei societati civile, a unor interventii venite din partea unor organizatii la care Romania voia sa fie parte.
Vointa politica interna de a marca o ruptura, cel putin simbolic, intre statul comunist si cel postcomunist a aparut tarziu. In 2006 Presedintele tarii a declarat si a asumat in numele statului roman, in fata Parlamentului, pe baza Raportului final produs de Comisia Prezidentiala amintita, ca regimul comunist fusese "ilegitim si criminal". Este un act cu o incarcatura simbolica deosebita si cred ca dincolo de simpatiile sau antipatiile noastre politice ar merita retinut. Unele dintre recomandarile propuse de Comisia amintita au fost indeplinite, dar multe altele au ramas doar deziderate, institutiile publice care ar fi putut sa le puna in practica neparand interesate de asa ceva.
Cum se explica faptul ca la 23 de ani de la caderea regimului Ceausescu colaboratori ai Securitatii precum Dan Voiculescu, Ioan Ghise sau Sorin Rosca Stanescu sunt in prim-planul vietii politice?
Prezenta in prim planul scenei publice, in special al celei politice, a unor personaje precum cele amintite de dumneavoastra tine de neasezarea societatii romanesti pe baze suficient de solide.
Valorile sunt mai degraba clamate decat practicate. Uneori institutiile statului nu-si fac treaba pentru ca sunt populate de persoane care vor sa aiba avantajele de a lucra in domeniul bugetar, dar sa nu-si riste functiile.
Nu putine sunt cazurile in care aceste persoane actioneaza intr-un mod care sfideaza bunul simt comun. De multe ori cei incriminati, cei trimisi in justitie reusesc sa tergiverseze ani in sir pronuntarea unor verdicte, desi faptele sunt evidente, ori sunt chiar declarati oameni cinstiti, desi toata lumea stie care este adevarul.
