Legislatia functionarii radarelor difera de la o tara la alta, iar in unele tari - precum Franta sau Belgia - pertinenta radarului poate fi contestata la tribunal.

Incepand din 2004, Comisia Europeana a recomandat cu insistenta statelor membre UE instalarea unor asemenea aparate de-a lungul soselelor si autostrazilor, in ideea de a securiza circulatia la nivel european.

Nu toate tarile au urmat recomandarea si, desi se tinde spre o uniformizare a procedurii la nivel european, in acest moment majoritatea soferilor in tranzit printr-o alta tara pot fi siguri ca nu vor primi o amenda acasa pentru depasirea vitezei legale in strainatate, procedurile ramanand greoaie, iar costul recuperarii amenzii dintr-o alta tara depasind sistematic amenda insasi.

In mai multe tari, exploatarea radarelor poate fi lasata in seama unor firme private, insa peste tot identificarea vehiculului, calculul amenzii si trimiterea acesteia raman in atributiile politiei nationale, care primeste de la respectiva firma privata contractanta fotografiile sau benzile ce dovedesc infractiunea.

Chiar daca in unele tari companiile private agrementate pot instala radarele, nicaieri banii din amenzi nu sunt incasati de privati.

Banii merg (in Germania, de pilda) la politie, daca amenda e platita pe loc, sau la entitatile administrative ale landului respectiv, daca e platita ulterior.

Pana si in Franta, unde statul a vandut unor companii private reteaua de autostrazi cu plata, radarele sunt instalate tot de catre politie, intrucat se considera ca acestea nu au nici o legatura cu autostrazile, ci cu regulile de circulatie.

In multe tari ale UE, de pilda in Belgia, radarele sunt obligatoriu anuntate prin panouri plasate pe autostrada si pe sosele. Amenda soseste acasa intr-un rastimp legal (in general sase luni, dupa care fapta se prescrie) si poate fi contestata la tribunal.

Lucrul se intampla din ce in ce mai des, in special in tarile unde anumite precedente legale au aratat ca radarele nu pot avea fiabilitate totala. Exemplul favorit al celor care se ocupa de aceasta tema este cazul, judecat in urma cu cativa ani la Bruxelles, al unei masinute de tip Mini BMW, din cele cu motor de 2 litri, care a fost inregistrata de un radar al politiei circuland prin capitala Belgiei cu 3.000 (trei mii) km/ora.

Precedentul a incurajat foarte multi soferi belgieni sa conteste sistematic inregistrarile radarelor. Tot asa, in ultimii ani au aparut o serie de aparate de detectare a radarelor, aparate care, odata instalate intr-un vehicul, ii permit soferului sa detecteze frecventele unice, din cele care in general anunta prezenta unui radar pe sosea.

Aceste aparate sunt interzise in majoritatea tarilor UE, insa ele pot fi achizitionate pe internet (legislatia americana e diferita si mult mai flexibila in privinta asta decat cea din UE).

Astazi, aceste aparate tind insa sa nu mai fie atat de functionale, dupa ce radarele de tip nou au inceput sa foloseasca tehnologie laser. In legatura cu importanta amenzii, merita pomenit cazul Finlandei, unde amenda e legata de averea autorului infractiunii, ceea ce a facut, recent, ca un milionar care circula cu 80 km/h in oras sa primeasca o amenda de 170.000 euro.

In sfarsit, in mai multe tari a aparut un delict de tip nou, care a trebuit introdus in Codul Penal: se intampla foarte des ca radarele nesupravegheate sa fie vandalizate, distruse sau incendiate de soferi care trec des pe respectivul drum si s-au saturat de amenzi. Civismul european isi arata astfel limitele stramte.

Sursa: Romania Libera