Se află pe Valea Cernei, iar din punct de vedere administrativ aparţine de comuna Cornereva, din judeţul Caraş-Severin. Oraşele "apropiate" sunt Băile Herculane şi Baia de Aramă, însă aici nu se poate vorbi de împărţiri administrative, căci oamenii de aici aparţin doar bunului Dumnezeu, în grija căruia i-a lăsat soarta, scrie Financiarul.ro.
Ca să ajungi la Ineleţ, fie că vrei, fie că nu, trebuie să urci scara care te duce spre o altă dimensiune. Nici măcar până la scară nu este uşor de ajuns. Trebuie traversată o punte fragilă, după care începe urcuşul.
Scara măsoara cam o sută de metri de trepte din lemn care sunt lipite de peretele abrubt al muntelui. Ea este formată din patru segmente de scară, care urmăresc în detaliu forma peretelui calcaros, care nu este, evident, drept. Fiecare dintre segment măsoară 20 de metri lungime, iar partea cea mai grea este ultimul segment de scară, deoarece se duce într-un unghi de aproape 90 de grade. Ca să priveşti în jos, nici nu se poate vorbi.
Scara este laitmotivul micului sătuc, singura punte de legătură cu civilizaţia, pe ea sătenii urcă şi coboară când au nevoie de ceva din "lumea de dincolo", însă acest lucru se întâmplă destul de rar. Chiar şi aşa, nu oricine se încumetă să facă acest lucru, căci orice pas greşit poate aduce moartea.
Puţinii oameni care trăiesc în cătunul din vârful muntelui, undeva la 47 de suflete, sunt obişnuiţi să îşi producă ei înşişi tot ce au nevoie. Cresc păsări, vaci şi porci, au culturi de legume şi tot ce trebuie de-ale gurii, iar banii aici nu au valoarea pe care le-o dăm noi. Oamenii sunt mult prea săraci în bani, încât pentru ei bucata aia de hârtie nu face legea şi nu le strică zâmbetul de pe chipuri.
Ineleţ este locul în care oamenii au fost nevoiţi să se gospodărească singuri. Trăiesc întru cu totul o altă lume. Energia electrică încă nu a reuşit să urce scara de la Ineleţ. Aşadar mâna aceasta de oameni se poate desfăta doar de lumina zilei, iar la lăsatul serii folosesc lampa cu gaz. "Încălţările" care se poartă la Ineleţ sunt opincile, care îi ajută pe săteni şi pe noroi şi pe zăpadă.
La Ineleţ, însă, fericirea se citeşte pe chipurile sătenilor, aici nu se poate vorbi de întristare, griji sau suspine, căci secretul care zace aici este că ei sunt aproape de Dumnezeu.
