"Un lucru e sigur, boala vine din suflet întotdeauna, nu din corp. Sufletul e cel care ne ţine în viaţă şi care ne controlează corpul prin siste­mul nervos şi prin plexul solar. De aceea, în cazul unei suferinţe, simţim un gol dureros, o arsură în piept, între coaste. Şi tot acolo simţim o strângere de inimă, atunci când am făcut ceva rău. E vocea spiritului că undeva am încălcat o ordine".

Acum 20 de ani, a abandonat Nigeria, pentru o ţară îndepărtată din estul Europei, despre care nu ştia absolut nimic. Nu credea atunci că nu va mai părăsi România, timp de două decenii. Astăzi, Chukwudi Nwabudike e un medic recunoscut şi apreciat nu doar de colegii de breaslă români, de la "Institutul de diabet Nicolae Paulescu", ci şi de cititorii Formulei As, care i-au urmat sfaturile medicale publicate în revistă şi i-au călcat pragul cabinetului din Bucureşti. Ceea ce-l face însă cu adevărat special, dincolo de studii, doctorate şi diplome, e credinţa lui fierbinte în Dumnezeu şi convingerea că, făptuind binele, ne putem oricând vindeca -


- Vă mărturisesc, e neobişnuit pentru noi să avem aici, în România, un medic de culoare. Ne-aţi putea spune câteva lucruri despre locul şi ţara din care veniţi?

- M-am născut în Nigeria, la Lagos, în fosta ca­pitală, în partea de est a ţării. Părinţii mei sunt catolici, iar eu am fost botezat tot catolic, însă mult mai târziu, pe la cinci ani abia, fiindcă ţara era în plin război civil. Et­nia igbo, căreia îi aparţine şi familia mea, dorea să se desprindă, însă a pier­dut războiul, iar pentru noi au urmat vre­muri foarte dificile. Pe atunci, Biserica nu permitea la botez numele native afri­cane, le considera păgâne. Aşa se face că la numele meu igbo - Chukwudi - care înseamnă "Dumnezeu există", părinţii au fost nevoiţi să adauge numele de Lawrence, care era recunoscut de Bise­rică.

- Mai aveţi fraţi, surori?

- Da, sunt primul din cei cinci copii ai familiei mele. Tatăl meu e avocat, iar mama e profesoară de geografie. Fac parte din clasa de mijloc. Nu am fost o familie bogată, cu toate acestea, datorită importanţei muncii depuse, tata s-a putut pensiona cu o gradaţie echivalentă ca titulatură şi remuneraţie aceleia de se­cretar de stat. Am fost educaţi la o şcoală catolică, pen­tru care părinţii mei au făcut sacrificii financiare foarte mari. Dar deşi am primit o educaţie catolică, eu nu sunt un fan al dogmelor. M-am despărţit de Biserică foarte de­vreme, pentru că nu-mi place felul în care ea ri­gi­dizează viaţa. Până să ajung în România, nu am locuit niciodată într-un bloc. Car­tierul Surulere, unde stăteam noi, e un cartier frumos, cu case la stradă, cu grădini şi cu multă vegetaţie. Eram gard în gard cu prietenii mei din copilărie, dintr-un salt treceam la ei în curte.


"Am simţit că dacă aş pleca de aici, aş regreta şi pe patul morţii"

- La Medicină cum aţi ajuns? Există vreo întâmplare care v-a dus pe drumul acesta?

- În copilărie visam să devin aviator, că­pitan de zbor. Îmi pierdeam timpul uitân­du-mă pe cer, când treceau avioane. Nigeria e fostă colonie britanică, toată lumea vor­beşte engleza. Visam să ajung la studii la Lon­­dra. Dar într-o zi, tata s-a întors dintr-o călă­torie cu o broşură despre cursurile de aviaţie de la Oxford. Preţul studiilor era de neatins. Până la urmă, fiindcă trebuia să aleg totuşi o facultate, am ales Medicina. Am au­zit limpede în mine o voce care-mi spunea "E bine să faci Medicina!" şi am ascultat-o, deşi toţi prie­tenii m-au luat peste picior. Fa­cultatea de Medicină din Lagos era extrem de dură, politica era să nu ai nicio­dată va­canţe, erai permanent în spital, şi sâmbătă, şi duminică, practic, lucrai de pe băncile facultăţii. La obstetrică, de exemplu, nu intram în examen dacă nu aveam fiecare câte 30 de naşteri la activ. Ideea era ca, în momentul în care ai terminat facultatea, să poţi fi trimis oriunde şi să te descurci. Primii ani nu mi-au plăcut deloc, eram cu mintea în altă parte. Voiam să schimb lumea, îmi încolţise ideea de a deveni ofiţer în ar­mata care conducea Nigeria, voiam să rad toată co­rup­ţia şi să pun ordine în ţară. (râde) Odată, l-am rugat pe tata să mă ajute cu o pilă să intru în armată, el s-a uitat la mine şi a zis: "Eşti nebun, tu faci Medicina şi vrei să fii ofiţer? Bagă-ţi minţile-n cap!". Apoi, în anul doi, am pi­cat la examene şi am avut o cri­ză interioară. M-am între­bat: "Bine, dar tu ce vrei, de fapt, să faci?". Şi s-a pro­dus un declic, m-am în­dră­gostit brusc de me­seria asta şi nu m-am mai ui­tat înapoi.

- Ce v-a făcut să lăsaţi Africa pentru Europa de Est? Ce v-a adus, de fapt, în Ro­mânia?

- Terminasem facultatea, eram medic practicant şi am avut ocazia să obţin o bursă. Speram, în secret, să ajung în Anglia sau Germania. Dar s-a întâmplat să primesc o bursă în România. Nu prea-mi venea să plec. Aveam deja în Lagos un post de rezidenţiat în dermatologie asigurat. Dar tatăl meu a zis: "Du-te, vezi cum e, e totuşi Europa, e o experienţă. Iar dacă nu-ţi place, te întorci". Am ajuns aici iarna, în februarie 1992. Nu mi-a plăcut deloc. Era frig, era prima dată când înţelegeam ce e zăpada. Am vrut să mă întorc imediat, dar nu-mi asigurau drumul înapoi, decât dacă încheiam studiile cu succes. Iar studiile durau trei ani. După trei ani, când am vrut să plec în Anglia - aveam nişte oferte de la prietenii tatălui meu -, s-a produs o încurcătură cu ambasada şi n-au fost bani de întoar­cere. Chiar atunci se făceau înscrierile la doctorat, aşa că m-am înscris. Când s-au deblocat banii, eram în plin doctorat. Şi uite aşa, de fiecare dată când mă gândeam la plecare, intervenea ceva, până când am simţit clar că, dacă aş pleca de aici, fără a termina ceea ce trebuie să fac, aş regreta toată viaţa mea, şi pe patul morţii.

- Dar ce avea România ce nu mai puteaţi găsi în altă parte?

- Aş fi putut să o duc mai bine financiar în Occident, dar am rămas din idealism. E ceva ce nu se poate explica, ştii, pur şi simplu, când clopotele bat pentru tine, ştii că trebuie să faci sau să nu faci un lucru. România a fost şansa vieţii mele. Alt sistem, altă limbă, altă civili­zaţie. A trebuit să reconfigurez totul, dar mai ales să mă reconfigurez pe mine. Şi, în tot pro­cesul ăsta, am simţit, de fiecare dată, că există o forţă de dincolo care mă călăuzeşte, care mă împinge înainte. Am simţit că aici trebuie să fiu, că aici e locul meu.


Străbunicul vrăjitor

- Vă propun să vorbim puţin şi despre te­rapiile pe care le practicaţi. Deşi veniţi dinspre medicina cla­sică, v-aţi spe­cializat în acupunctură şi homeopatie.

- Încă de când eram student, în Ni­geria, mi-am promis că, dacă o să ajung undeva unde să pot să le stu­diez, o voi face negreşit. Medicina se schimbă vizi­bil, s-a şi schimbat deja. Acum 20 de ani, nimeni din România nu voia să audă de aşa ceva. Azi numai asta caută. Uitaţi-vă şi la Occident. Elveţienii au făcut o co­misie guvernamentală şi au ajuns la con­cluzia că te­ra­piile alternative sunt efi­ciente. Germanii virează şi ei spre na­tu­rism. Englezii se mai ceartă încă, dar nu mai e mult şi se vor lămuri şi ei, fiindcă sunt tot mai multe dovezi palpabile.

- Dar ce v-a făcut să pariaţi pe terapiile alterna­tive?

- Am crezut de mic în puterea tă­măduitoare a plan­telor şi a gândurilor. Bunica mea se pricepea la plante me­di­cinale, le culegea şi trata cu ele. Nimeni nu punea la îndoială priceperea asta din vechime. Se transmitea din generaţie în generaţie, aşa cum se transmit reme­diile în revista dumneavoastră. Când eram mic, toată lumea ştia că, dacă nu ai bani să mergi la doctor, poţi să vindeci de malarie un copil opărind planta cutare într-un lighean, în care bagi mai apoi şi copilul, pe care îl acoperi cu o pătură, să stea în aburi şi să transpire. Bunica mea a învăţat tot ce ştia de la tatăl ei, care era chiar vraciul regelui. Dar vraciul nu era doar medic, era şi preot, şi mag, şi clarvăzător, avea foarte multă putere în comunitate. Dacă era un vraci răuvoitor, te puteai duce să-l rogi să-l "aranjeze" pe altul. Străbu­ni­cului meu i s-a cerut odată să facă o fată să piardă sar­cina, fiindcă bărbatul respectiv nu voia s-o ia de nevas­tă. Dar a refuzat. Şi cu el nu se punea nimeni, fiindcă era vraciul regelui. (râde) Vă daţi seama că era cel mai bun, altfel n-ar fi putut fi vraciul regelui, că toţi ceilalţi vraci "încercau" de la distanţă să-l dea jos şi să-i ia locul. Era un om cu adevărat foarte puternic, dar asta e ceva cu care te naşti, e un har de sus, o cunoaştere a lumii nevăzute. El lucra mult cu energia vindecătoare a plantelor şi cu puterea gândurilor. Ştiind toate aceste lucruri şi studiind apoi Medicina cât se poate de serios, lovindu-mă de tot felul de cazuri absolut inexplicabile, am înţeles un lucru: că ştiinţa nu e suficientă, mai e ceva acolo, dincolo de corp, de creier, de fiziologie, despre care medicii nu vorbesc.

- Ce anume?

- Spiritul. Marea problemă a medicinei e că e prea centrată pe biologie. Medicina viitorului e medicina spirituală. Până când nu va schimba abordarea, ştiinţa aceasta nu va fi cu adevărat de folos. Spiritul e de sine stătător şi e venit de Sus. Instrumentul lui este trupul uman. Fără această "haină", care e corpul omenesc, spiritul nu poate învăţa lecţiile pentru care a fost trimis pe pământ.


"Boala vine din suflet, întotdeauna"

- Atunci, ar trebui să privim boala ca pe o pe­deap­să?

- Nu, Dumnezeu nu dă nimănui boala, nici ca pe­deapsă, nici ca mesaj. Boala e consecinţa faptului că omul s-a îndepărtat de drumul bun, că undeva a greşit şi nu trăieşte aşa cum ar trebui, cum Dumnezeu ar vrea de la el. Orice realitate trăită în prezent este consecinţa unor decizii anterioare. Când un om se îmbolnăveşte e pentru că el "a dat voie", undeva a deschis porţile ca răul să intre în el. Dar poate, în schimb, să ia boala ca pe un dar, din care poate învăţa foarte mult, pentru a-şi îndrepta viaţa. Cea mai grea parte în medicina pe care o practic e să aduc omul să recunoască sursa pro­blemei din viaţa lui şi să hotărască să se schimbe. Să îl ajut să înţeleagă că nicio cremă din lume nu poate re­z­olva o afecţiune, dacă în minte şi în inimă nu e pa­ce.

- Dar cum vă puteţi da seama care e sursa de­zechilibrului spiritual?

- Există o corespondenţă între cauze şi organe, pe care o cunosc în parte din experienţele şi deducerile pro­prii, în parte din cunoaşterea altora. Plămânii, de pildă, suferă din cauza unei tendinţe spre melancolie şi in­teriorizare, de care pacientul ar trebui să se elibereze. Ri­nichii sunt afectaţi mai ales de griji şi de situaţiile ne­sigure. Rinichii sunt locul unde se stochează ener­giile cele mai profunde ale omului, inclusiv energiile regenerative. De aceea, ei mai pot suferi şi în cazurile de suprasolicitare, atunci când nu există un echilibru în­tre muncă şi odihnă. Mânia şi nervii rănesc mai ales ficatul. Nervii reprimaţi îi simţi imediat la ficat. O fe­meie care s-a dăruit din iubire unui bărbat care n-a fost pe măsura dăruirii ei şi a ră­nit-o în feminitatea ei poate să se îmbol­nă­vească la organele sexuale (atributele pri­vate ca fiind ale feminităţii şi ale mater­ni­tăţii). Un lucru e sigur, boala vine din suflet întotdeauna, nu din corp. Sufletul e cel care ne ţine în viaţă şi care ne controlează corpul prin siste­mul nervos şi prin plexul solar. De aceea, în cazul unei suferinţe, simţim un gol dureros, o arsură în piept, între coaste. Şi tot acolo simţim o strângere de inimă, atunci când am făcut ceva rău. E vocea spiritului că undeva am încălcat o ordine.

- Una din afecţiunile cele mai răs­pândite în vre­murile noastre e depresia. Ar putea fi numită boala secolului. Ea cum ar trebui abordată?

- Medicamentul pentru depresie nu e de vânzare, fiindcă nu aduce profit. Se nu­meşte cunoaştere, iar cu­noaşterea e Lumină, e Dumnezeu. Întrebaţi un depresiv cum se simte. Vă va spune că nu-şi doreşte nimic, că nu are nicio direcţie, că e neputincios, că nu ştie în­co­tro s-o ia, că şi-a pierdut bucuria. Ce e asta altceva decât fap­tul că nu cunoaşte şi nu recunoaşte existenţa lui Dum­nezeu? Când crezi în Dumnezeu, ştii că totul are un rost, că nu suntem aruncaţi la întâmplare, ci suntem doar o verigă în acest univers, unde am fost trimişi să îm­plinim dorinţa Lui, aceea de a învăţa. Singura noas­tră sarcină este asta, să învăţăm, fă­când binele de bună voie. Domnul nu cere decât să înflorim la maxi­mum, să de­venim tot ceea ce putem de­veni. Asta în­seamnă "Fa­că-se voia Ta!". Ca să re­vin, de­pre­sia nu e de­cât semnul cel mai limpede că am pierdut conexiu­nea cu sursa. Prin urmare, nu pu­tem fi împliniţi, nu putem fi fericiţi. În epoca noastră, asta se vede şi la nivel bio­logic. Suntem nişte fiinţe umane schilo­dite cere­bral.


"Dumnezeu vrea schimbare"

- De ce spuneţi asta?

- Creierul uman are două părţi, creierul mic şi cre­ierul mare. Creierul mic este creierul de vise, de ins­tincte, dar e şi creierul de trăiri spirituale. Creierul ma­re este creierul raţional, creierul de gânduri şi ju­decăţi. În mod normal, ambele ar trebui să funcţioneze egal, să aibă aceeaşi dimen­siune. De-a lungul evoluţiei uma­ne însă, acest creier de vise şi trăiri spirituale s-a mic­şorat, lăsându-i loc celui­lalt, care a crescut, precum muş­chii care sunt antrenaţi permanent. De mii de ani ne folosim mai mult ca­pacităţile intelectuale, iar pute­rile noastre spirituale au slăbit. Cu alte cuvinte, ni s-a atrofiat organul de comu­ni­care cu Dumnezeu. Cum vă explicaţi că păsările şi animalele, făpturi mult mai ru­dimentare, pot simţi când se apropie un tsunami şi se pun la adăpost, dar omul, cât e de mare, nu e capabil?

- Ce am putea face, pentru a ne reconecta la sur­să?

- Cel mai bun sfat pe care l-aş putea da este rugă­ciunea, pe care o putem face oriunde, când avem un moment de linişte. Dar să nu fie o rugăciune for­ma­lă, ci una făcută din inimă. Foarte puţină lume înţelege că adevărata şi singura rugăciune este doar de mulţu­mire. Să mulţumeşti pentru orice, şi pentru o palmă pe care ai primit-o, pentru că ai învăţat ceva din ea. Noi nu putem să-i dăruim lui Dumnezeu în semn de mul­ţu­mire nimic, fiindcă toate sunt ale lui, toate sunt cre­ate de El. Nu putem decât să ne dăruim pe noi. Asta e credinţa adevărată, e trăirea unui adevăr cu inima, nu cu­noaşterea lui cu mintea. Astăzi, voinţa lui Dum­ne­zeu e mai vizibilă ca oricând. Dumnezeu vrea schim­bare. Dezordinea climatică, turbulenţele politice, criza economică sunt ca nişte bube care au copt şi au ieşit la vedere, pentru ca noi să vedem exact ceea ce sun­tem şi încotro trebuie să o luăm. Suntem în faţa unei alegeri fundamentale: ori ne schimbăm, ori vom fi eliminaţi.


Cu domnişoara muncă

- Domnule Nwabudike, acasă, în Nigeria, v-aţi mai întors în toţi anii ăştia?

- În Nigeria nu m-am mai întors de 20 de ani. Mi-e foarte dor de părinţi, care au îmbătrânit, mai am şi o soră avocat acolo, dar vorbesc cu ei la telefon în mod constant sau ne vedem şi povestim pe internet. Multă vreme nu am avut nici timpul, nici banii pentru a mă întoarce. Acum plănuiesc însă o călătorie, dar vreau să fac în aşa fel încât să nu fiu pentru ei o povară, ci o bucurie. Românii nu cred că înţeleg exact ce vreau să spun, dar în Nigeria când o rudă te vizitează, tradiţia te obligă să faci totul pentru ca ea să se simtă bine. I te pui total la dispoziţie. Or, exact asta încerc să evit, nu vreau să fiu o grijă în plus pentru ei. Mai am un frate medic la Londra, pe care l-am revăzut de curând, o soră care se ocupă de afaceri în Franţa, care e mai aproape. Şi încă un frate inginer petrolist în Texas, pe care nu l-am mai văzut de mult. Dar m-am obişnuit ca, atunci când ceva îmi este peste mână, să nu mă gândesc prea mult, că îmi fac rău. Acum, acasă pentru mine înseamnă România. Mi-ar fi şi greu să mă mai întorc să trăiesc în Africa, ar trebui să mă readaptez nu doar la climă, ci şi la altă mentalitate. Dacă m-aş întoarce, tradiţia m-ar obliga la mai multe lucruri. Şi nu ştiu dacă e ceea ce vreau să fac.

- Aveţi familie, aici, în România?

- Nu am.

- Nu vă simţiţi singur?

- Ba da, uneori mi se mai întâmplă, mai ales pri­măvara, când mă plimb şi văd ceva frumos, descopăr o floare nouă, mă bucură şi aş vrea să po­ves­tesc cuiva apropiat, dar nu am cui. Dar dincolo de asta, eu sunt foarte îndrăgostit de muncă, iar domnişoara muncă e foarte posesivă, nu-mi dă timp pentru altci­neva. Ce aş putea eu să ofer unei femei? Asta e viaţă, să stai toată ziua în spital şi la cabinet? (râde) Sunt un om destul de introvertit, nimeni nu m-ar crede după cât de mult vorbesc despre lucrurile care mă pasio­nea­ză. Dar odată ce ajung acasă, nu mai simt nevoia să vor­besc cu nimeni, nu-mi mai vine să dau niciun tele­fon. Îmi iau o bere Guinness din frigider şi stau, pur şi simplu, şi mă încarc de linişte.

- Sunteţi singur, departe de rude, ce vă mai mo­tivează să vă treziţi în fiecare dimineaţă, să mergeţi la muncă?

- Ceea ce mă motivează este credinţa pe care o am şi convingerea că, dacă aceşti pacienţi au ajuns la mine, este pentru că eu trebuie să-i ajut, nu altcineva. De multe ori m-am întrebat "dar ce pot eu să le dau de la mine?" Şi mi-am dat seama că nu pot să le dau ni­mic, "îţi este dat să trans­miţi, transmite şi atât". Vocea aceea pe care am au­zit-o în copilărie îndem­nân­du-mă să fac Medicina a fost printre cele mai mari daruri ale vieţii mele. Mi-a deschis multe porţi şi m-a făcut să înţeleg foarte multe despre viaţă. Mulţi pa­cienţi îmi spun: "Domnule doctor, dar dvs. sun­teţi altfel". Nu doar pentru că sunt de altă rasă, ci pentru că le-am transmis încredere şi bucuria de a trăi. Indiferent ce meserie ai, dacă nu ai iubire pentru semenul tău, nu ai cum să dăruieşti şi nu ai cum să realizezi nimic.

- Mai visaţi şi acum să schimbaţi lumea, ca în copilărie?

- Am înţeles că nu poţi schimba lumea decât schim­bându-te pe tine însuţi. De aceea am hotărât să fiu cât se poate de bun pentru pacienţii mei. Nu ştiu dacă am descoperit lucruri noi în meseria mea, dar scopul meu a fost şi rămâne acela de a găsi mereu acel plus de valoare în oameni care să-i motiveze în viaţă şi să-i ajute să-şi găsească forţa de a se vindeca singuri.

SURSA FORMULA AS

CITEȘTE ȘI: "Medicul rezident la prima naștere! (Foto, Video)"