EXCEPŢIONAL: Dr. Chukwudi Nwabudike - "Nicio cremă din lume nu poate rezolva o afecţiune, dacă în minte şi în inimă nu e pace"
Stiri Botosani Monday, 10 February 2014 ActualitateAcum 20 de ani, a abandonat Nigeria, pentru o ţară îndepărtată din estul Europei, despre care nu ştia absolut nimic. Nu credea atunci că nu va mai părăsi România, timp de două decenii. Astăzi, Chukwudi Nwabudike e un medic recunoscut şi apreciat nu doar de colegii de breaslă români, de la "Institutul de diabet Nicolae Paulescu", ci şi de cititorii Formulei As, care i-au urmat sfaturile medicale publicate în revistă şi i-au călcat pragul cabinetului din Bucureşti. Ceea ce-l face însă cu adevărat special, dincolo de studii, doctorate şi diplome, e credinţa lui fierbinte în Dumnezeu şi convingerea că, făptuind binele, ne putem oricând vindeca -
- Vă mărturisesc, e neobişnuit pentru noi să avem aici, în România, un medic de culoare. Ne-aţi putea spune câteva lucruri despre locul şi ţara din care veniţi?
- M-am născut în Nigeria, la Lagos, în fosta capitală, în partea de est a ţării. Părinţii mei sunt catolici, iar eu am fost botezat tot catolic, însă mult mai târziu, pe la cinci ani abia, fiindcă ţara era în plin război civil. Etnia igbo, căreia îi aparţine şi familia mea, dorea să se desprindă, însă a pierdut războiul, iar pentru noi au urmat vremuri foarte dificile. Pe atunci, Biserica nu permitea la botez numele native africane, le considera păgâne. Aşa se face că la numele meu igbo - Chukwudi - care înseamnă "Dumnezeu există", părinţii au fost nevoiţi să adauge numele de Lawrence, care era recunoscut de Biserică.
- Mai aveţi fraţi, surori?
- Da, sunt primul din cei cinci copii ai familiei mele. Tatăl meu e avocat, iar mama e profesoară de geografie. Fac parte din clasa de mijloc. Nu am fost o familie bogată, cu toate acestea, datorită importanţei muncii depuse, tata s-a putut pensiona cu o gradaţie echivalentă ca titulatură şi remuneraţie aceleia de secretar de stat. Am fost educaţi la o şcoală catolică, pentru care părinţii mei au făcut sacrificii financiare foarte mari. Dar deşi am primit o educaţie catolică, eu nu sunt un fan al dogmelor. M-am despărţit de Biserică foarte devreme, pentru că nu-mi place felul în care ea rigidizează viaţa. Până să ajung în România, nu am locuit niciodată într-un bloc. Cartierul Surulere, unde stăteam noi, e un cartier frumos, cu case la stradă, cu grădini şi cu multă vegetaţie. Eram gard în gard cu prietenii mei din copilărie, dintr-un salt treceam la ei în curte.
"Am simţit că dacă aş pleca de aici, aş regreta şi pe patul morţii"
- La Medicină cum aţi ajuns? Există vreo întâmplare care v-a dus pe drumul acesta?
- În copilărie visam să devin aviator, căpitan de zbor. Îmi pierdeam timpul uitându-mă pe cer, când treceau avioane. Nigeria e fostă colonie britanică, toată lumea vorbeşte engleza. Visam să ajung la studii la Londra. Dar într-o zi, tata s-a întors dintr-o călătorie cu o broşură despre cursurile de aviaţie de la Oxford. Preţul studiilor era de neatins. Până la urmă, fiindcă trebuia să aleg totuşi o facultate, am ales Medicina. Am auzit limpede în mine o voce care-mi spunea "E bine să faci Medicina!" şi am ascultat-o, deşi toţi prietenii m-au luat peste picior. Facultatea de Medicină din Lagos era extrem de dură, politica era să nu ai niciodată vacanţe, erai permanent în spital, şi sâmbătă, şi duminică, practic, lucrai de pe băncile facultăţii. La obstetrică, de exemplu, nu intram în examen dacă nu aveam fiecare câte 30 de naşteri la activ. Ideea era ca, în momentul în care ai terminat facultatea, să poţi fi trimis oriunde şi să te descurci. Primii ani nu mi-au plăcut deloc, eram cu mintea în altă parte. Voiam să schimb lumea, îmi încolţise ideea de a deveni ofiţer în armata care conducea Nigeria, voiam să rad toată corupţia şi să pun ordine în ţară. (râde) Odată, l-am rugat pe tata să mă ajute cu o pilă să intru în armată, el s-a uitat la mine şi a zis: "Eşti nebun, tu faci Medicina şi vrei să fii ofiţer? Bagă-ţi minţile-n cap!". Apoi, în anul doi, am picat la examene şi am avut o criză interioară. M-am întrebat: "Bine, dar tu ce vrei, de fapt, să faci?". Şi s-a produs un declic, m-am îndrăgostit brusc de meseria asta şi nu m-am mai uitat înapoi.
- Ce v-a făcut să lăsaţi Africa pentru Europa de Est? Ce v-a adus, de fapt, în România?
- Terminasem facultatea, eram medic practicant şi am avut ocazia să obţin o bursă. Speram, în secret, să ajung în Anglia sau Germania. Dar s-a întâmplat să primesc o bursă în România. Nu prea-mi venea să plec. Aveam deja în Lagos un post de rezidenţiat în dermatologie asigurat. Dar tatăl meu a zis: "Du-te, vezi cum e, e totuşi Europa, e o experienţă. Iar dacă nu-ţi place, te întorci". Am ajuns aici iarna, în februarie 1992. Nu mi-a plăcut deloc. Era frig, era prima dată când înţelegeam ce e zăpada. Am vrut să mă întorc imediat, dar nu-mi asigurau drumul înapoi, decât dacă încheiam studiile cu succes. Iar studiile durau trei ani. După trei ani, când am vrut să plec în Anglia - aveam nişte oferte de la prietenii tatălui meu -, s-a produs o încurcătură cu ambasada şi n-au fost bani de întoarcere. Chiar atunci se făceau înscrierile la doctorat, aşa că m-am înscris. Când s-au deblocat banii, eram în plin doctorat. Şi uite aşa, de fiecare dată când mă gândeam la plecare, intervenea ceva, până când am simţit clar că, dacă aş pleca de aici, fără a termina ceea ce trebuie să fac, aş regreta toată viaţa mea, şi pe patul morţii.
- Dar ce avea România ce nu mai puteaţi găsi în altă parte?
- Aş fi putut să o duc mai bine financiar în Occident, dar am rămas din idealism. E ceva ce nu se poate explica, ştii, pur şi simplu, când clopotele bat pentru tine, ştii că trebuie să faci sau să nu faci un lucru. România a fost şansa vieţii mele. Alt sistem, altă limbă, altă civilizaţie. A trebuit să reconfigurez totul, dar mai ales să mă reconfigurez pe mine. Şi, în tot procesul ăsta, am simţit, de fiecare dată, că există o forţă de dincolo care mă călăuzeşte, care mă împinge înainte. Am simţit că aici trebuie să fiu, că aici e locul meu.
Străbunicul vrăjitor
- Vă propun să vorbim puţin şi despre terapiile pe care le practicaţi. Deşi veniţi dinspre medicina clasică, v-aţi specializat în acupunctură şi homeopatie.
- Încă de când eram student, în Nigeria, mi-am promis că, dacă o să ajung undeva unde să pot să le studiez, o voi face negreşit. Medicina se schimbă vizibil, s-a şi schimbat deja. Acum 20 de ani, nimeni din România nu voia să audă de aşa ceva. Azi numai asta caută. Uitaţi-vă şi la Occident. Elveţienii au făcut o comisie guvernamentală şi au ajuns la concluzia că terapiile alternative sunt eficiente. Germanii virează şi ei spre naturism. Englezii se mai ceartă încă, dar nu mai e mult şi se vor lămuri şi ei, fiindcă sunt tot mai multe dovezi palpabile.
- Dar ce v-a făcut să pariaţi pe terapiile alternative?
- Am crezut de mic în puterea tămăduitoare a plantelor şi a gândurilor. Bunica mea se pricepea la plante medicinale, le culegea şi trata cu ele. Nimeni nu punea la îndoială priceperea asta din vechime. Se transmitea din generaţie în generaţie, aşa cum se transmit remediile în revista dumneavoastră. Când eram mic, toată lumea ştia că, dacă nu ai bani să mergi la doctor, poţi să vindeci de malarie un copil opărind planta cutare într-un lighean, în care bagi mai apoi şi copilul, pe care îl acoperi cu o pătură, să stea în aburi şi să transpire. Bunica mea a învăţat tot ce ştia de la tatăl ei, care era chiar vraciul regelui. Dar vraciul nu era doar medic, era şi preot, şi mag, şi clarvăzător, avea foarte multă putere în comunitate. Dacă era un vraci răuvoitor, te puteai duce să-l rogi să-l "aranjeze" pe altul. Străbunicului meu i s-a cerut odată să facă o fată să piardă sarcina, fiindcă bărbatul respectiv nu voia s-o ia de nevastă. Dar a refuzat. Şi cu el nu se punea nimeni, fiindcă era vraciul regelui. (râde) Vă daţi seama că era cel mai bun, altfel n-ar fi putut fi vraciul regelui, că toţi ceilalţi vraci "încercau" de la distanţă să-l dea jos şi să-i ia locul. Era un om cu adevărat foarte puternic, dar asta e ceva cu care te naşti, e un har de sus, o cunoaştere a lumii nevăzute. El lucra mult cu energia vindecătoare a plantelor şi cu puterea gândurilor. Ştiind toate aceste lucruri şi studiind apoi Medicina cât se poate de serios, lovindu-mă de tot felul de cazuri absolut inexplicabile, am înţeles un lucru: că ştiinţa nu e suficientă, mai e ceva acolo, dincolo de corp, de creier, de fiziologie, despre care medicii nu vorbesc.
- Ce anume?
- Spiritul. Marea problemă a medicinei e că e prea centrată pe biologie. Medicina viitorului e medicina spirituală. Până când nu va schimba abordarea, ştiinţa aceasta nu va fi cu adevărat de folos. Spiritul e de sine stătător şi e venit de Sus. Instrumentul lui este trupul uman. Fără această "haină", care e corpul omenesc, spiritul nu poate învăţa lecţiile pentru care a fost trimis pe pământ.
"Boala vine din suflet, întotdeauna"
- Atunci, ar trebui să privim boala ca pe o pedeapsă?
- Nu, Dumnezeu nu dă nimănui boala, nici ca pedeapsă, nici ca mesaj. Boala e consecinţa faptului că omul s-a îndepărtat de drumul bun, că undeva a greşit şi nu trăieşte aşa cum ar trebui, cum Dumnezeu ar vrea de la el. Orice realitate trăită în prezent este consecinţa unor decizii anterioare. Când un om se îmbolnăveşte e pentru că el "a dat voie", undeva a deschis porţile ca răul să intre în el. Dar poate, în schimb, să ia boala ca pe un dar, din care poate învăţa foarte mult, pentru a-şi îndrepta viaţa. Cea mai grea parte în medicina pe care o practic e să aduc omul să recunoască sursa problemei din viaţa lui şi să hotărască să se schimbe. Să îl ajut să înţeleagă că nicio cremă din lume nu poate rezolva o afecţiune, dacă în minte şi în inimă nu e pace.
- Dar cum vă puteţi da seama care e sursa dezechilibrului spiritual?
- Există o corespondenţă între cauze şi organe, pe care o cunosc în parte din experienţele şi deducerile proprii, în parte din cunoaşterea altora. Plămânii, de pildă, suferă din cauza unei tendinţe spre melancolie şi interiorizare, de care pacientul ar trebui să se elibereze. Rinichii sunt afectaţi mai ales de griji şi de situaţiile nesigure. Rinichii sunt locul unde se stochează energiile cele mai profunde ale omului, inclusiv energiile regenerative. De aceea, ei mai pot suferi şi în cazurile de suprasolicitare, atunci când nu există un echilibru între muncă şi odihnă. Mânia şi nervii rănesc mai ales ficatul. Nervii reprimaţi îi simţi imediat la ficat. O femeie care s-a dăruit din iubire unui bărbat care n-a fost pe măsura dăruirii ei şi a rănit-o în feminitatea ei poate să se îmbolnăvească la organele sexuale (atributele private ca fiind ale feminităţii şi ale maternităţii). Un lucru e sigur, boala vine din suflet întotdeauna, nu din corp. Sufletul e cel care ne ţine în viaţă şi care ne controlează corpul prin sistemul nervos şi prin plexul solar. De aceea, în cazul unei suferinţe, simţim un gol dureros, o arsură în piept, între coaste. Şi tot acolo simţim o strângere de inimă, atunci când am făcut ceva rău. E vocea spiritului că undeva am încălcat o ordine.
- Una din afecţiunile cele mai răspândite în vremurile noastre e depresia. Ar putea fi numită boala secolului. Ea cum ar trebui abordată?
- Medicamentul pentru depresie nu e de vânzare, fiindcă nu aduce profit. Se numeşte cunoaştere, iar cunoaşterea e Lumină, e Dumnezeu. Întrebaţi un depresiv cum se simte. Vă va spune că nu-şi doreşte nimic, că nu are nicio direcţie, că e neputincios, că nu ştie încotro s-o ia, că şi-a pierdut bucuria. Ce e asta altceva decât faptul că nu cunoaşte şi nu recunoaşte existenţa lui Dumnezeu? Când crezi în Dumnezeu, ştii că totul are un rost, că nu suntem aruncaţi la întâmplare, ci suntem doar o verigă în acest univers, unde am fost trimişi să împlinim dorinţa Lui, aceea de a învăţa. Singura noastră sarcină este asta, să învăţăm, făcând binele de bună voie. Domnul nu cere decât să înflorim la maximum, să devenim tot ceea ce putem deveni. Asta înseamnă "Facă-se voia Ta!". Ca să revin, depresia nu e decât semnul cel mai limpede că am pierdut conexiunea cu sursa. Prin urmare, nu putem fi împliniţi, nu putem fi fericiţi. În epoca noastră, asta se vede şi la nivel biologic. Suntem nişte fiinţe umane schilodite cerebral.
"Dumnezeu vrea schimbare"
- De ce spuneţi asta?
- Creierul uman are două părţi, creierul mic şi creierul mare. Creierul mic este creierul de vise, de instincte, dar e şi creierul de trăiri spirituale. Creierul mare este creierul raţional, creierul de gânduri şi judecăţi. În mod normal, ambele ar trebui să funcţioneze egal, să aibă aceeaşi dimensiune. De-a lungul evoluţiei umane însă, acest creier de vise şi trăiri spirituale s-a micşorat, lăsându-i loc celuilalt, care a crescut, precum muşchii care sunt antrenaţi permanent. De mii de ani ne folosim mai mult capacităţile intelectuale, iar puterile noastre spirituale au slăbit. Cu alte cuvinte, ni s-a atrofiat organul de comunicare cu Dumnezeu. Cum vă explicaţi că păsările şi animalele, făpturi mult mai rudimentare, pot simţi când se apropie un tsunami şi se pun la adăpost, dar omul, cât e de mare, nu e capabil?
- Ce am putea face, pentru a ne reconecta la sursă?
- Cel mai bun sfat pe care l-aş putea da este rugăciunea, pe care o putem face oriunde, când avem un moment de linişte. Dar să nu fie o rugăciune formală, ci una făcută din inimă. Foarte puţină lume înţelege că adevărata şi singura rugăciune este doar de mulţumire. Să mulţumeşti pentru orice, şi pentru o palmă pe care ai primit-o, pentru că ai învăţat ceva din ea. Noi nu putem să-i dăruim lui Dumnezeu în semn de mulţumire nimic, fiindcă toate sunt ale lui, toate sunt create de El. Nu putem decât să ne dăruim pe noi. Asta e credinţa adevărată, e trăirea unui adevăr cu inima, nu cunoaşterea lui cu mintea. Astăzi, voinţa lui Dumnezeu e mai vizibilă ca oricând. Dumnezeu vrea schimbare. Dezordinea climatică, turbulenţele politice, criza economică sunt ca nişte bube care au copt şi au ieşit la vedere, pentru ca noi să vedem exact ceea ce suntem şi încotro trebuie să o luăm. Suntem în faţa unei alegeri fundamentale: ori ne schimbăm, ori vom fi eliminaţi.
Cu domnişoara muncă
- Domnule Nwabudike, acasă, în Nigeria, v-aţi mai întors în toţi anii ăştia?
- În Nigeria nu m-am mai întors de 20 de ani. Mi-e foarte dor de părinţi, care au îmbătrânit, mai am şi o soră avocat acolo, dar vorbesc cu ei la telefon în mod constant sau ne vedem şi povestim pe internet. Multă vreme nu am avut nici timpul, nici banii pentru a mă întoarce. Acum plănuiesc însă o călătorie, dar vreau să fac în aşa fel încât să nu fiu pentru ei o povară, ci o bucurie. Românii nu cred că înţeleg exact ce vreau să spun, dar în Nigeria când o rudă te vizitează, tradiţia te obligă să faci totul pentru ca ea să se simtă bine. I te pui total la dispoziţie. Or, exact asta încerc să evit, nu vreau să fiu o grijă în plus pentru ei. Mai am un frate medic la Londra, pe care l-am revăzut de curând, o soră care se ocupă de afaceri în Franţa, care e mai aproape. Şi încă un frate inginer petrolist în Texas, pe care nu l-am mai văzut de mult. Dar m-am obişnuit ca, atunci când ceva îmi este peste mână, să nu mă gândesc prea mult, că îmi fac rău. Acum, acasă pentru mine înseamnă România. Mi-ar fi şi greu să mă mai întorc să trăiesc în Africa, ar trebui să mă readaptez nu doar la climă, ci şi la altă mentalitate. Dacă m-aş întoarce, tradiţia m-ar obliga la mai multe lucruri. Şi nu ştiu dacă e ceea ce vreau să fac.
- Aveţi familie, aici, în România?
- Nu am.
- Nu vă simţiţi singur?
- Ba da, uneori mi se mai întâmplă, mai ales primăvara, când mă plimb şi văd ceva frumos, descopăr o floare nouă, mă bucură şi aş vrea să povestesc cuiva apropiat, dar nu am cui. Dar dincolo de asta, eu sunt foarte îndrăgostit de muncă, iar domnişoara muncă e foarte posesivă, nu-mi dă timp pentru altcineva. Ce aş putea eu să ofer unei femei? Asta e viaţă, să stai toată ziua în spital şi la cabinet? (râde) Sunt un om destul de introvertit, nimeni nu m-ar crede după cât de mult vorbesc despre lucrurile care mă pasionează. Dar odată ce ajung acasă, nu mai simt nevoia să vorbesc cu nimeni, nu-mi mai vine să dau niciun telefon. Îmi iau o bere Guinness din frigider şi stau, pur şi simplu, şi mă încarc de linişte.
- Sunteţi singur, departe de rude, ce vă mai motivează să vă treziţi în fiecare dimineaţă, să mergeţi la muncă?
- Ceea ce mă motivează este credinţa pe care o am şi convingerea că, dacă aceşti pacienţi au ajuns la mine, este pentru că eu trebuie să-i ajut, nu altcineva. De multe ori m-am întrebat "dar ce pot eu să le dau de la mine?" Şi mi-am dat seama că nu pot să le dau nimic, "îţi este dat să transmiţi, transmite şi atât". Vocea aceea pe care am auzit-o în copilărie îndemnându-mă să fac Medicina a fost printre cele mai mari daruri ale vieţii mele. Mi-a deschis multe porţi şi m-a făcut să înţeleg foarte multe despre viaţă. Mulţi pacienţi îmi spun: "Domnule doctor, dar dvs. sunteţi altfel". Nu doar pentru că sunt de altă rasă, ci pentru că le-am transmis încredere şi bucuria de a trăi. Indiferent ce meserie ai, dacă nu ai iubire pentru semenul tău, nu ai cum să dăruieşti şi nu ai cum să realizezi nimic.
- Mai visaţi şi acum să schimbaţi lumea, ca în copilărie?
- Am înţeles că nu poţi schimba lumea decât schimbându-te pe tine însuţi. De aceea am hotărât să fiu cât se poate de bun pentru pacienţii mei. Nu ştiu dacă am descoperit lucruri noi în meseria mea, dar scopul meu a fost şi rămâne acela de a găsi mereu acel plus de valoare în oameni care să-i motiveze în viaţă şi să-i ajute să-şi găsească forţa de a se vindeca singuri.
SURSA FORMULA AS
Spune-ne opinia ta
Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani
Cristina Lăcătușu, candidata USR la Camera Deputaților, rezolvă prin lege problema Centrului Vechi: Amenzile neachitate se plătesc cu muncă în folosul comunității!
Candidata Uniunii Salvați România la Camera Deputaților va susține în Parlament un proiect de lege privind transformarea automată a amenzilor pentru tulburarea ordinii și liniștii pu...
După tragedia provocată de șoferul din Botoșani: Multă tristețe în Siret și localitățile din jur pentru tinerii Rudolf și Tudor și instructorul auto morți pe E 85!
Cazul celor trei suceveni morți în teribilul accident rutier de sâmbătă de pe E 85, de la Grănicești, a îndoliat orașul Siret și localitățile din jur, unde foarte mult...
Încă o inițiativă legislativă a deputatului Alexandra Huțu a fost adoptată de Parlament și devine lege! (Video)
Este vorba despre inițiativa legislativă pentru instituirea zilei de 24 august ca Ziua Prizonierilor de Război Români pe care deputatul social-democrat Alexandra Huțu depus-o în Parlam...
Acest website foloseşte cookie-uri pentru a furniza vizitatorilor o experienţă mult mai bună de navigare şi servicii adaptate nevoilor şi interesului fiecăruia. Apăsând Accept sau navigând pe acest website, ești de acord să permiți colectarea de informații prin cookie-uri sau tehnologii similare. Mai multe detalii despre cookie-uri aici