Practica vânzării pe datorie ("pe caiet") a fost, până nu demult, balonul de oxigen care asigura atât produsele de imediată necesitate pentru familiile cu venituri mici, în special de la ţară, cât şi un nivel rezonabil al vânzărilor pentru micii comercianţi. De frica Fiscului, dar mai ales după ce au văzut la televizor că inspectorii ANAF nu glumesc, comercianţii au oprit această practică.
Vânzările pe datorie presupun – în termeni contabili – dispariţia unor produse din stoc, fără acoperire în încasările curente, adică un dezechilibru temporar între banii din casă şi valoarea mărfurilor din inventar. Dar, odată cu returnarea datoriei de către client, echilibrul balanţei bani/marfă se restabileşte, astfel că şi raportarea lunară (ori trimestrială, după caz) se poate închide corect. Deci comerciantul care dă pe datorie este în deplină legalitate dacă ne uităm în scripte, dar ce ne facem când vine un control exact în momentul cel mai delicat, în care marfa e vândută şi banii nu sunt (încă) încasaţi? De un astfel de control le este frică, mai nou, comercianţilor, în special după ce au văzut că inspectorii nu prea mai sunt dispuşi să înţeleagă situaţiile inerente acestui tip de comerţ. Cu atât mai mult cu cât practica vânzărilor pe datorie nu poate fi acoperită, tranzacţie cu tranzacţie, în bonuri fiscale – aşa cum cer noile reglementări, arată Adevărul.
"Gata cu caietul! De-acum, fiecare – la leafă, la pensie – îşi pune deoparte bănuţii de pâine, de lapte, de ce ştie că-i trebuie. Şi venim cu bani ficşi, nu ne mai întindem la vreun mezel sau vreo bere, ca în lunile trecute. Atunci să vedem noi cine câştigă ceva din circul ăsta", spune un ţăran.
