"Mi-au trecut prin fața ochilor toate momentele plăcute, chipul părinților, al fraților și surorilor, mi-am amintit nunta și nașterea celor trei băieți. Mi-am adus aminte de întâmplări demult uitate și m-am gândit ce repede trece viața. Apoi medicii m-au întrebat din nou dacă vreau să plec în România să am familia aproape. Nu reușeam să vorbesc, deși mintea îmi era plină de gânduri".
"Unde să mă duc, cine să aibă grijă de mine? Copiii sunt la casa lor, soțul meu are viața lui înecată în alcool și cu perioade în care este cel mai bun om de pe pământ. Dar unde să mă duc fără bani? Acolo se dau bani la spital. Bănuții mei strânși mi-ar ajunge trei luni. Dar de înmormântare să-i pun pe ei să facă împrumuturi?".
"Aici măcar condițiile sunt foarte bune, medicii se comportă frumos, medicamentele pe care ți le dă le primești, ești tratat ca o persoană umană. Ce să fac? Poate am și eu o speranță cu tratamentul. Acasă dacă mă duc îmi rămâne doar să mor. Mi-au recomandat la spital un psiholog, o fată tânără drăguță. Mi-a pus multe întrebări despre cum mă simt și dacă suportul familiei îmi lipsește. Nu înțelege, draga de ea, că fiecare are problemele lui și nu se pot ocupa de mamă".
"La telefon le-am spus că sunt la spital, că s-ar putea să am un cancer în stare avansată și mi-au răspuns: stai acolo, aici în spitale e jale. Cum vor putea, vor veni să mă vadă. Când mă simt rău după citostatice, mă uit la celelalte din salon. Boala nu iartă și nu ține cont de vârstă. Chiar dacă nu înțeleg bine italiana, suferința și durerea n-au nevoie de cuvinte. Mulțumesc Domnului că nu este bolnav unul dintre fiii mei".
"Aici trec pe la mine asistenții medicali români, îmi mai aduc hainele spălate, fructe și mai stau de vorbă cu mine. Mai vine și o bătrânică pe care am îngrijit-o doi ani. Ea îmi citește rugăciuni și îmi repetă că trebuie să fiu tare ca să mă fac bine. Uneori îmi place să o cred!". Citeste mai mult
