În schimb, de la grădiniță le permitem expunerea la filmulețe (de grafică excepțională, de acord) în care trupuri umane sunt făcute zob, iar decorul este invadat de monștri, războaie, peisaje apocaliptice. Ca detaliu lingvistic neașteptat (prin natura meseriei rezonez la aspectul lingvistic), desenele animate au dus și la recuperarea unor termeni altfel ușor învechiți. Auzeam printre copii mai mici, rostită apăsat, jignirea "nemernicule!". Cine mai folosește astăzi acest cuvânt, în afară de acea voce care dublează desenele animate și care încearcă să găsească traduceri eufemistice? De la groapa de nisip din parc s-ar putea strânge material pentru o teză de doctorat în lingvistică. De exemplu, aici se pot auzi chemări de tipul "Hei, amice, vino să ne jucăm!", cu o fidelă ritmare de Disney channel și cu reînvierea acelui caragialian "amice". Oricum, ce am ilustrat mai sus apare ca minim pericol. Să privim spre adolescență, unde cu greu mesajul școlii (și al familiei) mai este acceptat de elevi, interesați extrem de mult de aspect fizic (aceeași presiune media și de grup), epatare financiară, divertisment, recompensă imediată. Foarte mulți dintre copiii noștri au scopuri imediate și nesemnificative, iar dacă mai învață, o fac de regulă pentru recompense rapide (nota), fiindu-le greu să privească într-un viitor îndepărtat, greu să înțeleagă că învață pentru următorul ciclu de învățământ sau pentru integrarea lor profesională. Ei devin niște copii care nu își mai conturează astfel de speranțe, pentru că societatea le oferă permanent modele de oameni care au reușit în absența școlii și a educației, în general. Mulți dintre copiii noștri au suspendat cu totul aceste proiecții despre ei înșiși ca adulți integrați în viața profesională. Sunt interesați doar de prezent, de la care cer în principal divertisment și poziționare favorabilă în anturaj. Iar, când mai au totuși planuri de termen lung, mulți se visează programatori de jocuri video, cântăreți, actori, dansatori de succes (fără să realizeze că în branșa artiștilor pe care ei îi admiră și urmăresc asiduu se pătrunde totuși foarte greu și circumstanțial, la noroc).
Dacă familia nu intervine, asumându-și sarcina educării, ci o deleagă televizorului, atunci mare lucru nu mai e de făcut. Este o inegalitate totală de forțe, amintind doar faptul că discursul profesorului nu poate fi niciodată la fel de seducător și persuasiv ca discursul ecranului. Atunci în zadar vrem să transferăm în seama școlii sarcina educării copilului. În această triadă cu mare joc de forțe, cultură media-familie-școală, se stabilesc coalizări diferite, de la caz la caz. În principiu, familia și școala ar trebui să fie aliate. Uneori, familia se opune vehement școlii, din varii motive (contestarea profesionalismului cadrului didactic, nemulțumiri legate de evaluare, de volum de muncă la teme etc), dar există și marele pericol să se întâmple și invers, ca școala să devină dușmana familiei, când conținuturile programelor contravin principiilor de moralitate și educație predate în familie. Consider că pe acest delicat teritoriu s-a înaintat rareori în istorie (și ar fi bine să nu repetăm greșeala) prin transferarea către școală a unei agende politice. (vezi predarea comunismului marxist în școala românească). Citeste mai departe un material de Rucsandra Cioc, pe Republica...
