Deciziile de impunere, somațiile, notificările, actele administrativ-fiscale, în general, sunt comunicate prin trei modalități: prin remitere cu semnătura destinatarului sau prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, prin publicitate și electronic, dar numai la cererea contribuabilului. Abia după ce a epuizat variantele clasice - remitere personală și poștă -, administrația poate recurge la publicitate. Însă cu o condiție: trebuie să demonstreze că a fost imposibilă comunicarea în celelalte două forme. Probele pe care trebuie să le aducă funcționarii sunt procesul-verbal cu refuzul contribuabilului de a i se face comunicarea sau recipisele poștale care să confirme expedierea recomandatei ce a fost restituită pentru neprimire.
Sarcina probei care îi revine administrației este foarte importantă pentru că, altfel, pot apărea abuzuri. Experiența din anii anteriori a arătat că Fiscul este tentat să folosească oricare dintre modalitățile de comunicare și nu în ordinea care plasează publicitatea pe ultimul loc, ca excepție. Situațiile au fost generate de forțarea prevederilor Codului de procedură fiscală. Atât instanțele de judecată, cât și Curtea Constituțională a României (CCR) au intervenit în disputele și controversele dintre Fisc și contribuabili privind comunicarea actelor administrativ fiscale care duc, de regulă, la calculul de obligații accesorii pe măsură ce plata întârzie. Obiceiul funcționarilor de a folosi publicitatea ca metodă mai simplă și mai la îndemână a fost declarată neconstituțională în 2011, prin Decizia nr. 536. CCR a impus atunci ca actele să fie comunicate într-o ordine clară și nu aleatoriu. Tot Curtea arăta că folosirea abuzivă a publicității este apanajul instanțelor de judecată. Cu alte cuvinte, cei nedreptățiți erau îndemnați să apeleze la justiție.
Abia în 2014, după mai multe decizii ale judecătorilor care au amendat practica administrației fiscale, legislația a fost modificată. Anul trecut a fost stabilită ordinea cerută de CCR, respectiv ca publicitatea să fie ultima soluție de comunicare în situații excepționale. Cu toate acestea, abuzurile nu au fost complet înlăturate. Explicația nu stă doar în comoditatea funcționarilor, ci în faptul că, fără comunicare, actul administrativ fiscal este nul și nu poate produce efecte juridice. Prin urmare, deciziile de impunere nu pot fi executate fără dovada că au fost anunțate debitorilor. În Codul de procedură fiscală se arată că organul fiscal nu poate pretinde executarea obligației (…), dacă actul nu la fost comunicat contribuabilului conform legii. Din această cauză, publicitatea devine singura cale prin care Fiscul poate contracara tentativele celor incorecți de a scăpa de obligații, pretinzând că nu au știut de existența lor.
Citeste mai departe, pe Capital.ro
