Devenind mamă şi pregătindu-mă de naşterea celui de-al doilea copil, m-am convins că, de fapt, copiii nu sunt atât de curioşi faţă de această latură a vieţii, aşa cum consideră mulţi adulţi. Fiul meu de 5 ani nu observa, se pare, nimic deosebit. Şi cred că nu ar fi bănuit nimic până în sfârşit dacă eu însămi nu aş fi început cu el o discuţie despre bebeluşul care tocmai trebuia să apară pe lume.
Cum să pregăteşti copilul pentru naşterea fratelui sau a surorii? La ce vârstă şi în ce moment trebuie să o faci? Nu este oare mai simplu să pui copilul în faţa faptului împlinit? Astfel de întrebări nu sunt deloc atât de simple şi naive cum ar părea la prima vedere. Să începem să le discutăm în funcţie de vârstă.
La vârsta de 2-3 ani
La 2-3 ani copilul nu este de regulă atât de copt pentru a-şi dori un frăţior sau o surioară. Şi este normal: abia-abia a început să cunoască lumea şi nu se simte atât de sigur în ea. Mulţi copii se sfiesc de străini, plâng atunci când mama intenţionează să plece undeva, trec dificil peste nerespectarea regimului zilei.
Este peste puterile lor să-şi poarte singuri de grijă. Deseori nu au nevoie nici de compania copiilor de aceeaşi vârstă, fiind satisfăcuţi pe deplin de prezenţa rudelor apropiate. Chiar şi cei care stau împreună cu alţi copii se joacă în cea mai mare parte singuri, într-un joc comun pot fi atraşi numai de un adult.
Iată de ce copilul de 2-3 ani nu va fi entuziast în legătură cu viitorul copil. Chiar dacă va fi bucuros la început, mai mult ca sigur că nu va dura mult. La această vârstă, copilul trebuie pus în faţa faptului împlinit sau să i se comunice despre schimbările care vor veni când acestea sunt foarte aproape. La o vârstă fragedă sunt foarte importante pentru copii liniştea şi stabilitatea vieţii, iar o aşteptare tărăgănată va duce doar la nelinişte inutilă.
Principalul este însă să nu se insiste pe tema întâietăţii!
Dimpotrivă, încercaţi să subliniaţi că de acum înainte veţi avea doi copilaşi. Şi, cu toate că unul este un pic mai mare, el este tot copilaş. Altfel, la copilul mai mare, va apărea în scurt timp gelozia şi supărarea latentă pentru copilăria furată.
La mulţi copii de această vârstă, la scurt timp după apariţia în casă a nou-născutului, apare un evident regres psihologic: ei devin plângăcioşi, pot să refuze să folosească oliţa, pot să ceară biberonul la care au renunţat de mult... Pe scurt, dorind să recucerească atenţia mamei, se comportă ca nişte bebeluşi. Nu vă enervaţi (oricât de obosită aţi fi!) observând astfel de manifestări, ci luaţi-l pe cel mai mare în braţe, aşezaţi-l pe genunchi, legănaţi-l, vorbiţi-i ca unui bebeluş. Este de preferat ca el să doarmă în aceeaşi cameră cu mezinul.
Explicaţi-i amănunţit sensul acţiunilor dumneavoastră în relaţia cu nou-născutul: va crea la copilul mai mare senzaţia de linişte, atât de necesară lui. Când multe lucruri sunt neclare, copiii mici încep să se emoţioneze şi se dezorientează rapid.
Desigur, nu merită să exageraţi cu explicaţiile până la apariţia pruncului -oricum, copilul mai mare le va uita până la momentul naşterii. In schimb, după ce bebeluşul se va naşte, nu pregetaţi să i le daţi.
In plus, încercaţi să subliniaţi că acţionaţi în interesul copilului mai mare ("Acum îi schimbăm scutecele micuţului, îl punem în pătuţ şi mergem să pregătim cina pentru tine..."). Trebuie procedat astfel deoarece preşcolarilor le este caracteristică aşa-numita centralitate a gândirii: ei se simt centrul a tot ce se întâmplă şi la orice mutaţie în acest domeniu reacţionează bolnăvicios - or, în acest caz toate parcă rămân la locul obişnuit, dar orizonturile se lărgesc.
La vârsta de 4-6 ani
La vârsta de 4-6 ani, copiii se plictisesc, în general, de rolul micuţilor protejaţi de toţi. Este perioada creşterii încăpăţânării, perioada primei revolte împotriva părinţilor - care se deosebeşte de criza adolescenţilor prin faptul că ei nu se opun părinţilor, ci tind să-i egaleze (desigur, după percepţia copilărească).
Această perioadă mi se pare cea mai favorabilă, din punct de vedere psihologic, pentru apariţia copilului următor. Cu toate că am auzit, de la părinţii cu mai mulţi copii cu diferenţe mici de vârstă între ei, că intervalul mic dintre naşterea copiilor are avantajele sale psihologice. Copilul mai mare nu-şi mai aminteşte de perioada dinainte de a avea frăţior, de aceea la el nu apare complexul "prinţului detronat". Când diferenţa de vârstă este semnificativă, copiii mai mari se deprind cu poziţia lor de "unici şi irepetabili" şi, cu naşterea micuţului, în sufletul lor se aprinde gelozia.
Cum să pregăteşti copilul de 4-5 ani pentru apariţia în casă a micuţului depinde în cea mai mare parte de caracterul acestuia. Cât de competitiv este? Cu ce fel de copii preferă să se joace: liniştiţi sau energici, mai mari sau mai mici? Ce rol au în jocuri: conducători sau conduşi?
Dacă micuţul dumneavoastră nu suferă concurenţă, prelucrarea psihologică va necesita eforturi substanţiale: trebuie insistat asupra creşterii autorităţii lui în ochii celor din jur. Insuflaţi-i aproximativ următoarele: "Nimeni din prietenii tăi nu are fraţi mai mici, iar tu vei avea! Fraţii mai mari sunt tot timpul respectaţi de cei mai mici, care sunt mândri de ei".
Spuneţi-i că în viitor el va putea să-l îndrume pe micuţ, va deveni învăţătorul şi îndrumătorul lui. Dar ferească Bunul Dumnezeu să-i vorbiţi despre apariţia "păpuşii vii"! Iată de ce nu trebuie să-i spuneţi că îi veţi "cumpăra" un frăţior. Cu timpul păpuşa va începe să manifeste neascultare şi copilul va avea sentimentul că a fost minţit crunt.
Este mai bine să vă apucaţi în mod serios să-l învăţaţi pe copilul mai mare să fie maleabil şi să caute compromisul. Trebuie să faceţi asta din vreme (când se va naşte micuţul nu veţi avea timp) şi fără să legaţi asta de naşterea pruncului, pentru ca la micul gelos să nu apară asociaţii negative de durată.
Este folositor să vă jucaţi "de-a compromisul". Explicaţi-i copilului că compromisul este atunci când nu cedează doar unul singur, ci când ambele părţi merg una în întâmpinarea celeilalte şi se opresc aproximativ la jumătate. Atunci nimeni nu se simte supărat, nedreptăţit. Aduceţi câteva exemple simple şi conveniţi asupra regulilor jocului. Ele pot varia. Pentru început puteţi inventa situaţii problematice şi să vă întreceri în căutarea celei mai reuşite soluţii de compromis.
Dar puteţi să transpuneri aceste principii în viaţă şi pentru fiecare soluţionare reuşită a conflictului să adăugaţi un punct.
Pentru fiecare zece sau cincisprezece puncte acumulate copilul primeşte un premiu. Pentru lipsa bunăvoinţei de a ajunge la un compromis se scade un punct.
Cu copiii îngăduitori situaţia este mult mai simplă. Ei nu au nevoie de o slugă credincioasă, ci de un prieten dejoacă. De obicei, fără nici o pregătire prealabilă, au grijă cu plăcere de micuţi. Este important ca ei să nu mizeze să primească imediat prietenul mult aşteptat. Explicaţi-le că bebeluşul va fi la început absolut neajutorat şi va trebui să se comporte cu el foarte precaut. în nici un caz să nu izolaţi copilul mai mare, fiindcă poate să se irite şi să se îndepărteze, chiar dacă e cel mai paşnic copil. Iar mai târziu vă veţi supăra pe indiferenţa sau chiar ostilitatea lui în relaţie cu fratele mai mic.
Imi amintesc foarte bine când, la 6 ani, voiam să o legăn pe surioara mea de un anişor, iar adulţii mă alungau, temându-se că îmi va scăpa din braţe. S-a păstrat chiar şi poza în care eu privesc în obiectiv bosumflată că nu mi s-a permis să o legăn pe genunchi pe Irişca. Pe urmă, când ea a mai crescut, mă împingeau chiar spre tutelă, dar era dificil să modifici stereotipul deja format al relaţiilor.
Este de dorit să începeţi pregătirea psihologică a întâiului născut cu două luni înainte de naştere. Preşcolarii nu iubesc aşteptarea îndelungată, care în scurt timp se preschimbă în iritare şi plictiseală. In plus, dacă se insistă exagerat pe tema viitoarei naşteri a bebeluşului, poate deveni gelos. Trebuie să acţionaţi cu tact, să urmăriţi reacţiile copilului, corectându-i la timp comportamentul.
Se subînţelege, copiii de 4-6 ani trebuie orientaţi spre rolul de ajutor al mamei. Dar nu exageraţi, fiindcă aceşti copii sunt încă mici şi este peste puterile lor să-i secondeze pe cei mari de dimineaţa până seara.
La 4-6 ani comportamentul copiilor se corectează foarte bine cu ajutorul teatrului de păpuşi. Vă sfătuiesc să jucaţi din timp un şir de scenete despre situaţii care pot deveni potenţiale surse de tensiune pentru copilul mai mare.
De exemplu: copilul vrea să se joace cu dumneavoastră, iar micuţul plânge şi sunteţi nevoită să-i schimbaţi scutecele sau să-1 hrăniţi. Cum evitaţi conflictul? Ce trebuie să facă cel mare în acest timp? Ce sentimente va avea? Cum îl veţi premia pentru răbdare ? Sugeraţi-i căi de ieşire din situaţia dificilă, propuneţi-i modele corecte de comportament.
Sau un alt episod: Oaspeţii veniţi îl admiră cu voce tare pe bebeluş, iar copilul mai mare (nu obligatoriu copilul dumneavoastră, acesta poate fi şi un alt băiat sau o fată) se simte ofensat. Jucaţi două variante de desfăşurare a evenimentelor: negativă şi pozitivă. Arătaţi convingător că, supărându-se, omul face mai rău, în primul rând pentru sine, deoarece se lipseşte de bucurie, comunicare şi altele, şi că oaspeţii nu doreau să ofenseze pe nimeni. Sugarii nu pot face încă nimic, nici măcar să stea aşezaţi, iar oamenii sunt pur şi simplu mişcaţi de cât sunt de mici şi înduioşători. Povestiţi-i că toţi erau impresionaţi şi de el când era bebeluş. Acum a crescut şi se află într-o situaţie avansată, poate să facă foarte multe: şi să deseneze, şi să modeleze, şi să recite versuri, şi să-i ajute pe părinţi la diverse treburi. Aşadar, el primeşte laudele după merit, pentru reuşitele şi faptele sale bune. Propuneţi-i să jucaţi subiectul dat într-un scenariu al teatrului de păpuşi. Nu vă opriţi la emoţiile neplăcute ale copilului mai mare, ci conduceţi obligatoriu "actorul" spre soluţia pozitivă a problemei şi insuflaţi-i că e mult mai interesant să fii copilul mai mare.
La vârsta de 7-11 ani
Copiilor de această vârstă nu mai este nevoie să le explicaţi îndelung ce este un bebeluş. De asemenea, ei nu au aşteptări exagerate în ceea ce priveşte jocurile în comun în cel mai scurt timp - e prea mare diferenţa de vârstă. La 7-11 ani multe fete dadă cesc cu plăcere bebeluşii: la ele se trezeşte instinctul matern. Dar şi băieţii îşi iau cu plăcere rolul de tutori. Adulţii trebuie doar sa arate că apreciază meritele lor şi, desigur, să le lase copiilor timp de joacă şi plimbări cu prietenii.
Unii copii, dimpotrivă, primesc cu ostilitate ideea de a mai avea un frate sau o soră. în plus, în ultimul timp astfel de cazuri se întâlnesc mai des. Mulţi părinţi cu care eu comunic se plâng de aceasta mult mai des decât înainte. Nu văd aici nimic ciudat, în primul rând, şcolarii aud peste tot plângerile părinţilor despre scumpete şi înţelegea, odată cu naşterea micuţului, vor avea parte de şi mai puţine dulciuri, jucării şi alte bunuri materiale. în acele familii în care copiii, în spiritul noilor curente, se străduiesc să se orienteze spre individualism, naşterea unui bebeluş constituie un argument serios. în al doilea rând, s-a redus numărul familiilor cu doi copii (despre familiile cu mulţi copii nici nu mai vorbim!). Dacă înainte copilul egoist nu se împotrivea naşterii bebeluşului, deoarece nu dorea să fie mai prejos decât ceilalţi (cum, atâţia copii au surioare şi frăţiori mai mici, iar el nu are?), acum el nu se simte constrâns: alţii nu au - nici lui nu-i trebuie, cu atât mai mult că nici nu prea voia. E o situaţie neplăcută, mai ales dacă se ia în considerare faptul că la această vârstă este foarte dificil de a-l orienta pe copil spre altceva. Preşcolarul a spus ceva şi a uitat, dar acesta o va reţine şi o va repeta din principiu!
Ce rămâne de făcut? în primul rând, e important să nu se ajungă până la un conflict deschis. Există o mulţime de căi ocolitoare, care permit să afli dacă copilul este pregătit să împartă dragostea dumneavoastră cu bebeluşul. Iată una dintre cele mai simple. Propuneţi-i fiului sau fiicei să joace un joc: lăsaţi-l să aleagă o jucărie moale, să se ascundă după un paravan confecţionat cu mijloace proprii (scaun acoperit cu o pătură) şi să răspundă în numele personajului său la întrebările dumneavoastră. Vorbiţi cu păpuşa despre una, despre alta, iar apoi interesaţi-vă cu cine trăieşte ea, dacă are frăţiori sau surioare, dacă ar dori să îi aibă şi cum îşi închipuie ea viaţa într-o familie cu mai mulţi copii. Răspunsurile vor fi foarte reprezentative, întrucât copiii, de obicei, se identifică cu personajele alese. Pentru copiii mai mari trebuie, desigur, să inventaţi o motivaţie mai interesantă (de exemplu, verificarea abilităţilor de actor) şi să complicaţi puţin jocul. Lăsaţi-l nu numai să răspundă la întrebările dumneavoastră, ci să inventeze nişte episoade din viaţa familiei în care a apărut al doilea copil. Apoi, dacă reacţiile fiicei sau fiului nu vă vor bucura, începeţi să lucraţi cu el, pentru început nu direct, ci dându-i exemple neutre (din literatură, din viaţa prietenilor şi a rudelor). E clar, veţi avea nevoie de timp, de aceea cercetaţi din timp atitudinea întâiului născut faţă de posibila naştere a celui de-al doilea copil. Iar când împotrivirea individualistului va slăbi, atrageţi-l spre pregătirea zestrei pentru nou-născut. Sfătuiţi-vă cu el, dar, totodată, amintiţi-vă cât mai des cu gingăşie cum era el mic şi cum aveau toţi grijă de el.
Dar nu uitaţi că hotărârea despre naşterea copiilor o luaţi dumneavoastră, nu întâiul vostru născut. Şi nu fiţi îngăduitori cu egoismul lui, mai ales că, în realitate, într-o familie cu un singur copil sunt mai multe minusuri decât plusuri. Dar despre aceasta vom discuta în alt capitol.
Câte ceva despre berze
Despre dauna emancipării sexuale timpurii s-a discutat în unul dintre capitolele precedente. Aici voi menţiona doar că trebuie să răspundem la întrebările despre provenienţa copiilor numai dacă le adresează copilul însuşi. In plus, este mai bine să răspundeţi laconic şi să orientaţi cât mai repede atenţia copilului spre altceva.
Desigur, trebuie să luaţi în considerare şi trăsăturile specifice ale copiilor. Convingerea mea profundă este că pentru preşcolarii mici nu este nimic greşit în miturile tradiţionale despre berze şi aşa mai departe.
Lumea interioară a preşcolarilor este, în general, foarte apropiată de cea a basmelor; ei oricum vor răstălmăci explicaţiile dumneavoastră ştiinţifice după felul lor copilăresc. In schimb, un amănunt oarecare (cel mai neaşteptat, la prima vedere) îi poate speria, iar pe urmă vă veţi bate capul, neînţelegând de unde a apărut teama, de ce se comportă agresiv, ostentativ sau necontrolat.
Copiilor de 5-6 ani părinţii le răspund cel mai adesea că bebeluşii se iau "de la mama din burtică" şi acest răspuns raţional satisface majoritatea picilor. Amănuntele, iarăşi, sunt capabile să ducă la apariţia fricii. Psihicul la această vârstă este încă instabil şi este mai bine să nu riscaţi.
Este reprezentativ în această situaţie cazul băieţelului de 6 ani, pe care mama îl pregătea stăruitor pentru naşterea copilului mai mic. Ea îi povestea cum creşte şi se dezvoltă copilul, ce se formează la el în a cincea, a şasea, a şaptea lună de sarcină. Iurocika lipea urechea de burta ei şi asculta cum se mişcă micuţul. Mama credea că fiul aşteaptă cu bucurie şi nerăbdare apariţia noului membru al familiei. Şi probabil aşa şi era - la nivelul conştientului. Dar la nivelul subconştientului se petrecea cu totul altceva. La Iura a apărut o gelozie puternică, deşi ascunsă, faţă de frăţior. Şi aceasta e doar o parte din necaz. Psihologul, căruia i s-au plâns părinţii de izbucnirile inopinate de agresiune din partea lui Iurocika, apărute parcă din nimic, după naşterea fratelui, l-a rugat pe copil "să deseneze frica". In terapia psihologică a copiilor se dau deseori astfel de însărcinări, care permit să se stabilească de ce anume se teme copilul. Desenul a uimit-o în primul rând pe mamă. Ca "frică", Iura a desenat... o femeie cu un copil în burtă!
După 20 de ani, soţia lui Iurocika nu va înţelege de ce el se teme să aibă copii. Probabil el însuşi va uita impresiile şi emoţiile din copilărie. Dar frica faţă de femeia însărcinată, împinsa în subconştient, se va ascunde acolo asemenea unui virus şi, la momentul potrivit, îi va aminti de ea. Un astfel de comportament este şi mai periculos prin faptul că omul nu conştientizează programarea acestuia: crede că el este cel care acţionează, dar în realitate el îndeplineşte un program străin. în cazul dat - programul reducerii natalităţii, care în anii '60 ai secolului al XX-lea este implementat asiduu în diferite ţări, sub lozinca "planificare familială". In Occident, unde a apărut acest program, s-a constatat de mult că educaţia sexuală timpurie provoacă deseori repulsie faţă de sexul opus (fapt confirmat în special de numărul mare de sodomiţi în rândurile tineretului occidental "emancipat"). Probabil nu toţi cunosc că unul din cele mai răspândite desene cu reprezentarea naşterii, care călătoreşte dintr-o "Enciclopedie sexuală" pentru copii în alta, este poza care la concursul internaţional a fost recunoscută ca "cea mai şocantă poză a anului". Dar concursul s-a realizat nu printre copii, ci printre adulţi!
Cu fetiţa de vârstă şcolară, mama ar trebui să discute despre naşterea bebeluşului ceva mai amănunţit. Dar, la fel, numai în cazul în care iniţiativa va veni din partea copilului. In plus, trebuie să vă axaţi, din nou, nu pe partea fiziologică, ci pe bucuriile maternităţii. Este important să-i spuneţi fiicei că naşterea nu este atât de dureroasă, cum ar putea să audă de la altcineva, că această durere trece repede, fiind înlocuită de o fericire enormă, care nu poate fi comparată cu nimic.
Cu băiatul este mai bine să discute tatăl despre viitoarea naştere a bebeluşului, accentuând aspectele psihologice ale paternitatii şi subliniind că grija de cei slabi (în primul rând faţă de femei şi copii) constituie un semn de putere şi nobleţe. Toţi vor afla mai devreme sau mai târziu cum apar copiii. Dar sa construieşti relaţii bune cu fraţii şi surorile nu îi este dat oricui. Şi tocmai pentru aceasta trebuie să depunem efort, deoarece de părinţi depinde foarte mult acest lucru.
TATIANA L. ŞIŞOVA
PROBLEME ŞI DIFICULTĂŢI ÎN EDUCAREA COPIILOR, EDITURA SOPHIA
