În 1990, FSN a ieşit pe locul întâi, cu 67,02 %.
În 1992, FSDN-ul lui Ion Iliescu.
În 1996, PDSR ajunge pe locul 2, dar nu e depăşit decât de larga coaliţie "de dreapta" intitulată CDR, nu de vreun alt partid.
În 2000, PDSR câştigă clar din nou, pe locul 2 fiind PRM.
În 2004, Alianţa DA, PNL-PDL, nu reuşeşte să învingă PSD.
În 2008, PSD obţine cele mai multe voturi.
În 2012, împreună cu PNL, PSD câştigă cu din nou peste 60%, ca în 1990.
Candidaţii prezidenţiali Iliescu, Năstase, Geoană au pierdut alegeri – Partidul niciodată.
De mai bine de o jumătate de secol, românul statistic nu a renunţat vreo clipă la opţiunea roşie.
Care nu înseamnă neapărat comunism, decât dacă frica românului statistic de libertate, de libertatea câştigată pentru el de cei omorâţi şi aruncată ca o povară din spinare, obsesia burţii pline, "murim de foame!", într-o ţară plină de obezi şi aflată pe locul 3 în Europa la aruncat mâncare, tânjala după alcool la discreţie, "iefteneşte, Doamne, băutura2 şi înlocuirea chinuitoarei ocupaţii de a gândi cu băşcălia şi hlizeala, "mai bine-un cântec vesel să cântăm", simpatia pentru hoţii de comitet, "ciordeală să fie, dar să luăm şi noi!" în ţara şperţului şi a şpriţului, dragostea arzătoare pentru pomeni şi recunoştinţa faţă de pomanageri, nevoia mistică de linişte, "avem nevoie de linişte, oameni buni", adică de anestezia a ceea ce se numeşte conştiinţă, dacă încă nu s-a operat de ea – trebuiau să poarte un nume.
Numele fricii – frica de a gândi, frica de a nu fi milog, frica de a nu fi dus cu rândul la masă, frica de a nu-ţi face culcuş la poalele puterii, frica de a fi liber.
A spune că ne-am întors la 1990 e o eroare. Pentru că niciodată nu am plecat cu adevărat de acolo.
Secera şi ciocanul nu mai ştanţează acum România. Privind însă harta alegerilor, se vede că secera a rămas, o seceră roşie a vechiului Regat, Moldova şi Muntenia, care împresoară Transilvania albastră şi galbenă de 25 de ani încoace.
Şi care într-o zi ar putea s-o taie.
Cristian Tudor Popescu, senior editor al ziarului Gândul
