La începutul anilor ’70, Nicolae CeauÅŸescu a încercat să găsească bani pentru finanÅ£area industriei româneÅŸti pe piaÅ£a occidentală de capital. Credea că marile trusturi bancare vor aprecia poziÅ£ia lui dizidentă în blocul comunist ÅŸi vor trata preferenÅ£ial România. S-a înÅŸelat deoarece bancherii capitaliÅŸti nu doreau să facă afaceri în pierdere, solicitând dobânzi la nivelul celor practicate de piaÅ£a liberă. CeauÅŸescu s-a văzut astfel obligat să reevalueze ofertele de finanÅ£are lansate în trecut de Fondul Monetar InternaÅ£ional (FMI) ÅŸi de Banca InternaÅ£ională pentru ReconstrucÅ£ie ÅŸi Dezvoltare (Banca Mondială).
Soluţia FMI
Tratativele cu FMI ÅŸi Banca Mondială începuseră în anii 1967-1968, când experÅ£ii celor două instituÅ£ii vizitaseră neoficial BucureÅŸtiul pentru a-i prezenta lui CeauÅŸescu avantajele aderării. Primele discuÅ£ii oficiale s-au Å£inut în perioada 3-5 iulie 1968. Pierre-Paul Schweitzer (director general al FMI) ÅŸi Robert McNamara (preÅŸedinte al Băncii Mondiale) veniseră în BucureÅŸti cu ocazia reuniunii Comitetului de Coordonare ÅŸi Programare al ONU. În timpul vizitei, înalÅ£ii oaspeÅ£i au fost invitaÅ£i pentru consultări la Ministrul de FinanÅ£e ÅŸi la Banca NaÅ£ională a României. După discuÅ£iile tehnice de la ministere, Schweitzer ÅŸi McNamara au fost oaspeÅ£ii lui Nicolae CeauÅŸescu la Palatul Consiliului de Stat. Convorbirile oficiale din 1968 nu s-au concretizat printr-un acord. Partea română s-a informat despre obligaÅ£iile ÅŸi avantajele aderării la FMI ÅŸi Banca Mondială.
România nu era prima Å£ară socialistă care intra în legătură cu FMI ÅŸi Banca Mondială. Uniunea Sovietică semnase în decembrie 1945 actul de fondare a celor două organisme financiare. Guvernul de la Moscova nu a ratificat însă documentul, ca urmare a tensionării relaÅ£iilor politice dintre Est ÅŸi Vest. În contextul Războiului Rece din FMI ÅŸi Banca Mondială s-au mai retras Polonia (1950), Cehoslovacia (1954) ÅŸi Cuba (1964). Ungaria iniÅ£iase discuÅ£ii de aderare în anii ’60, însă negocierile se blocaseră.
CeauÅŸescu i-a contactat din nou pe Schweitzer ÅŸi McNamara în octombrie 1970, în timpul vizitei la New York cu ocazia sesiunii jubiliare a ONU. Corneliu Bogdan, ambasadorul României în SUA, a fost trimis la sediile celor două instituÅ£ii pentru a prezenta dorinÅ£a lui CeauÅŸescu de a începe negocierile de aderare. Pierre-Paul Schweitzer ÅŸi Robert McNamara au fost încântaÅ£i de veste, declarând că vor susÅ£ine personal cauza României pe lângă statele membre ale FMI ÅŸi Băncii Mondiale. Însă negocierile oficiale trebuiau iniÅ£iate de partea română.
În lunile următoare, experÅ£i din Ministerul de FinanÅ£e, Ministerul ComerÅ£ului Exterior, Ministerul Afacerilor Externe, Banca NaÅ£ională ÅŸi Banca Română de ComerÅ£ Exterior s-au deplasat în Statele Unite pentru a cunoaÅŸte avantajele aderării. Fondul Monetar InternaÅ£ional acorda împrumuturi pe termen scurt (0-5 ani), cu o dobândă avantajoasă de 0,5% pe an. FMI-ul nu finanÅ£a investiÅ£ii, furnizând credite doar pentru reglarea balanÅ£ei de plăţi (aÅŸa-zisele împrumuturi de trezorerie). Planuri de dezvoltare (construcÅ£ia de hidrocentrale, regularizarea cursurilor unor ape, sisteme de irigaÅ£ii, construirea unor căi de comunicaÅ£ii) erau susÅ£inute de Banca Mondială. Ţările membre primeau sume cuprinse între 15 ÅŸi 200 milioane de dolari, cu o dobândă de 7,25% pe an, rambursabile după cinci ani. Cele două instituÅ£ii funcÅ£ionau dependent una de alta deoarece. Puteau adera la Banca Mondială numai statele membre ale FMI.
Date false privind situaţia reală a economiei
Prezidiul Permanent al CC al PCR a aprobat începerea negocierilor oficiale în iulie 1971, în baza "politicii externe a PCR privind dezvoltarea relaÅ£iilor cu toate statele, indiferent de sistemele lor politice". CeauÅŸescu le-a recomandat negociatorilor să obÅ£ină încă de la început compensaÅ£ii pentru eforturile valutare ale României. FMI ÅŸi Banca Mondială i-au satisfăcut dorinÅ£a liderului PCR, promiÅ£ând-ui că România putea participa la licitaÅ£iile internaÅ£ionale pentru proiectele finanÅ£ate de Banca Mondială în ţările în curs de dezvoltare. Drept "răsplată", CeauÅŸescu i-a tras în piept pe funcÅ£ionarii Fondului. În discuÅ£iile oficiale, România a prezentat statisticile publicate în presă privind rezervele valutare ÅŸi de aur. Secretarul general al PCR le-a impus negociatorilor români să păzească cu stricteÅ£e secretele economiei.
Scopul lui CeauÅŸescu a fost obÅ£inerea unor credite cu dobânzi cât se putea de mici. În acest scop, în primăvara anului 1972 România s-a adresat instituÅ£iilor internaÅ£ionale pentru a obÅ£ine statutul de stat în curs de dezvoltare. Guvernul de la BucureÅŸti argumenta că românii aveau un venit anual pe cap de locuitor sub 500 de dolari, iar populaÅ£ia ţării trăia în mediul rural în proporÅ£ie de peste 50%. FMI ÅŸi Banca Mondială au acceptat să trateze România drept Å£ară în curs de dezvoltare ÅŸi a practicat o politică preferenÅ£ială a dobânzilor.
Aranjamentele finale s-au stabilit la BucureÅŸti în vara anului 1972, la sediul Ministerului de FinanÅ£e. DelegaÅ£ia FMI a fost condusă de L.A. Wittome, directorul pentru Europa al Fondului. Prezidiul Permanent al CC al PCR a aprobat condiÅ£iile de aderare la 21 august 1972. Anterior, CeauÅŸescu mai făcuse o ultimă intervenÅ£ie cu iz de înÅŸelătorie. În operaÅ£iunile cu FMI ÅŸi Banca Mondială, leul era cotat la 16 unităţi pentru un dolar american, în condiÅ£iile în care pentru calcularea venitului naÅ£ional se opera un curs de 20 de lei pentru un dolar.
Citeste mai departe pe historia.ro
