La începutul anilor ’70, Nicolae Ceauşescu a încercat să găsească bani pentru finanţarea industriei româneşti pe piaţa occidentală de capital. Credea că marile trusturi bancare vor aprecia poziţia lui dizidentă în blocul comunist şi vor trata preferenţial România. S-a înşelat deoarece bancherii capitalişti nu doreau să facă afaceri în pierdere, solicitând dobânzi la nivelul celor practicate de piaţa liberă. Ceauşescu s-a văzut astfel obligat să reevalueze ofertele de finanţare lansate în trecut de Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi de Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca Mondială).
Soluţia FMI
Tratativele cu FMI şi Banca Mondială începuseră în anii 1967-1968, când experţii celor două instituţii vizitaseră neoficial Bucureştiul pentru a-i prezenta lui Ceauşescu avantajele aderării. Primele discuţii oficiale s-au ţinut în perioada 3-5 iulie 1968. Pierre-Paul Schweitzer (director general al FMI) şi Robert McNamara (preşedinte al Băncii Mondiale) veniseră în Bucureşti cu ocazia reuniunii Comitetului de Coordonare şi Programare al ONU. În timpul vizitei, înalţii oaspeţi au fost invitaţi pentru consultări la Ministrul de Finanţe şi la Banca Naţională a României. După discuţiile tehnice de la ministere, Schweitzer şi McNamara au fost oaspeţii lui Nicolae Ceauşescu la Palatul Consiliului de Stat. Convorbirile oficiale din 1968 nu s-au concretizat printr-un acord. Partea română s-a informat despre obligaţiile şi avantajele aderării la FMI şi Banca Mondială.
România nu era prima ţară socialistă care intra în legătură cu FMI şi Banca Mondială. Uniunea Sovietică semnase în decembrie 1945 actul de fondare a celor două organisme financiare. Guvernul de la Moscova nu a ratificat însă documentul, ca urmare a tensionării relaţiilor politice dintre Est şi Vest. În contextul Războiului Rece din FMI şi Banca Mondială s-au mai retras Polonia (1950), Cehoslovacia (1954) şi Cuba (1964). Ungaria iniţiase discuţii de aderare în anii ’60, însă negocierile se blocaseră.
Ceauşescu i-a contactat din nou pe Schweitzer şi McNamara în octombrie 1970, în timpul vizitei la New York cu ocazia sesiunii jubiliare a ONU. Corneliu Bogdan, ambasadorul României în SUA, a fost trimis la sediile celor două instituţii pentru a prezenta dorinţa lui Ceauşescu de a începe negocierile de aderare. Pierre-Paul Schweitzer şi Robert McNamara au fost încântaţi de veste, declarând că vor susţine personal cauza României pe lângă statele membre ale FMI şi Băncii Mondiale. Însă negocierile oficiale trebuiau iniţiate de partea română.
În lunile următoare, experţi din Ministerul de Finanţe, Ministerul Comerţului Exterior, Ministerul Afacerilor Externe, Banca Naţională şi Banca Română de Comerţ Exterior s-au deplasat în Statele Unite pentru a cunoaşte avantajele aderării. Fondul Monetar Internaţional acorda împrumuturi pe termen scurt (0-5 ani), cu o dobândă avantajoasă de 0,5% pe an. FMI-ul nu finanţa investiţii, furnizând credite doar pentru reglarea balanţei de plăţi (aşa-zisele împrumuturi de trezorerie). Planuri de dezvoltare (construcţia de hidrocentrale, regularizarea cursurilor unor ape, sisteme de irigaţii, construirea unor căi de comunicaţii) erau susţinute de Banca Mondială. Ţările membre primeau sume cuprinse între 15 şi 200 milioane de dolari, cu o dobândă de 7,25% pe an, rambursabile după cinci ani. Cele două instituţii funcţionau dependent una de alta deoarece. Puteau adera la Banca Mondială numai statele membre ale FMI.
Date false privind situaţia reală a economiei
Prezidiul Permanent al CC al PCR a aprobat începerea negocierilor oficiale în iulie 1971, în baza "politicii externe a PCR privind dezvoltarea relaţiilor cu toate statele, indiferent de sistemele lor politice". Ceauşescu le-a recomandat negociatorilor să obţină încă de la început compensaţii pentru eforturile valutare ale României. FMI şi Banca Mondială i-au satisfăcut dorinţa liderului PCR, promiţând-ui că România putea participa la licitaţiile internaţionale pentru proiectele finanţate de Banca Mondială în ţările în curs de dezvoltare. Drept "răsplată", Ceauşescu i-a tras în piept pe funcţionarii Fondului. În discuţiile oficiale, România a prezentat statisticile publicate în presă privind rezervele valutare şi de aur. Secretarul general al PCR le-a impus negociatorilor români să păzească cu stricteţe secretele economiei.
Scopul lui Ceauşescu a fost obţinerea unor credite cu dobânzi cât se putea de mici. În acest scop, în primăvara anului 1972 România s-a adresat instituţiilor internaţionale pentru a obţine statutul de stat în curs de dezvoltare. Guvernul de la Bucureşti argumenta că românii aveau un venit anual pe cap de locuitor sub 500 de dolari, iar populaţia ţării trăia în mediul rural în proporţie de peste 50%. FMI şi Banca Mondială au acceptat să trateze România drept ţară în curs de dezvoltare şi a practicat o politică preferenţială a dobânzilor.
Aranjamentele finale s-au stabilit la Bucureşti în vara anului 1972, la sediul Ministerului de Finanţe. Delegaţia FMI a fost condusă de L.A. Wittome, directorul pentru Europa al Fondului. Prezidiul Permanent al CC al PCR a aprobat condiţiile de aderare la 21 august 1972. Anterior, Ceauşescu mai făcuse o ultimă intervenţie cu iz de înşelătorie. În operaţiunile cu FMI şi Banca Mondială, leul era cotat la 16 unităţi pentru un dolar american, în condiţiile în care pentru calcularea venitului naţional se opera un curs de 20 de lei pentru un dolar.
Citeste mai departe pe historia.ro
