Ora 10.55. Caut numărul de telefon pe pagina de internet şi sun pe telefonul fix, la Primăria X.
"Da!", se aude de la capătul firului.
"Bună ziua, sunt..., de la...", mă recomand şi continui firesc: "Îmi spuneţi, vă rog, cu cine vorbesc?".
Răspunsul vine sec şi repede, semn că ne aflăm – încă - în limitele normalului:
"Femeia de serviciu! Ce doriţi?".
Tac vreme de câteva secunde, aşteptând ca femeia să predea telefonul cuiva. Nu se întâmplă nimic şi întreb, cu grijă să nu o supăr, dacă se poate vorbi cu cineva din primărie.
"Nu, nu se poate. Secretarul este la instanţă, iar domnul primar la şedinţă la Botoşani, la Prefectură!".
Sunt impresionată! Mi-i imaginez, şi pe primar şi pe secretarul de primărie, dând ordine stricte, la plecare, ca femeia de serviciu să fie informată corect, să ştie poporul unde hălăduiesc gospodarii satului pe o vreme de iarnă îndelung aşteptată.
"Se mai află cineva în primărie?", o întreb iar, cu grijă să nu o scotocesc prea tare, pentru că simt că încep să o deranjez.
"Da, mai sunt pe aici...".
"Îmi faceţi legătura, vă rog frumos, cu cineva de acolo?".
"Cu cine?", mă întreabă ea gospodăreşte, hotărâtă să nu se lase păcălită aşa, cu una, cu două...
"Cu... cineva care să nu fie femeia de serviciu", îmi pierd din răbdare.
"În ce problemă aveţi de discutat?".
Tăcere. Încep să cred că nu femeia de serviciu e la telefon, ci chiar primarul sub acoperire. Pe Realitatea se vorbeşte de mai bine de două ceasuri despre telefoane, interceptări, localizări, vinovaţi, operatori de telefonie etc. Oamenii au murit, zice-se, pentru că nişte telefoane au funcţionat sau nu au funcţionat, coordonatele au fost sau nu au fost corecte. Îmi suflă în urechi răsuflarea grea de la capătul firului şi mă întreb cum ar fi, Doamne fereşte, să trebuiască să comunici ceva urgent unui oficial şi să nu poţi trece de femeia de serviciu!
"Vă rog, insist să chemaţi la telefon pe cineva din primărie...".
POC! Tocmai mi-a închis telefonul în nas!
Aştept un minut şi sun din nou, tot pe telefonul fix, la Primăria X. O iau de la capăt.
"Bună ziua, sunt..., de la.... Sunteţi tot femeia de serviciu?"
"Nu!"
"Vă rog să îmi spuneţi cu cine vorbesc..."
Tăcere. Cred că ghinionul se ţine astăzi scai de mine.
"Alo, mai spun o dată, cu cine vorbesc?"
"Nu putem noi să vorbim din astea...", îmi spune femeia panicată şi... POC, mi se închide telefonul în nas.
Care astea, am vrut doar să ştiu cu cine vorbesc, dau să întreb, dar nu mai apuc! Încâlcite căile telefonice în România! STS-ul, numărul de urgenţă 112, operatori de telefonie... Pe sticlă se amestecă din nou liniile, încep demisiile, scandalul lui cine şi de ce DA, cine şi de ce NU.
Rămân cu un gust amar şi renunţ. Nu mai sun pe telefonul fix al Primăriei X. Câteva ore mai târziu l-am sunat pe întâiul gospodar al comunei după ce am obţinut numărul de mobil. Subiectul discuţiei era mult prea delicat şi important pentru viaţa unui om, aşa că nu pomenesc nimic despre aventura mea pe linia fixă a primăriei. O va afla acum. Domnule primar, femeia de serviciu merită un spor la salariu pentru cumul de funcţii şi contribuţii la imaginea instituţiei.
(Acest text nu este un pamflet. Este o realitate din România zilelor noastre).
(Florentina Toniţă)
