Când criza actuală a început să măture totul în cale, a fost găsit rapid vinovatul: "derivatele toxice". Iar soluÅ£ia propusă pentru viitor a fost la mintea cocoÅŸului: "să fie interzise derivatele toxice". Pare simplu – aÅŸa cum ne-am putut descurca secole fără creaÅ£iile diabolice ale unor matematicieni defecÅ£i, aÅŸa putem să ne descurcăm ÅŸi de-acum încolo. Cu o singură mică problemă: derivatele sunt mult mai frecvente decât ne închipuim.
 
E drept, schemele moderne – CDO, CDS, CFD ÅŸi toate celelalte sunt foarte sofisticate. Însă nu sofisticarea este definitorie pentru o derivată. Ele pot fi la fel de bine foarte foarte simple. În realitate, orice contract care prevede obligaÅ£ii băneÅŸti pentru diverse scenarii din viitor este, ca efect, o derivativă financiară. Cel mai banal exemplu sunt asigurările. Apoi, destul de cunoscute sunt vânzările ÅŸi cumpărările la termen.
 
Dar există o derivată ÅŸi mai banală decât toate, pe care aproape nimeni nu o numeÅŸte ca atare, din cauza unui reflex neuro-lingvistic bine sedimentat în ultimul secol. Este vorba despre "depozitul" bancar în modul în care a ajuns el să fie înÅ£eles.
 
În mod natural, există două variante de a-Å£i păstra banii la bancă:
 
Fie depozitul propriu-zis, caz în care banca păstrează banii integral în seifuri ÅŸi cere în schimb o taxă. Banii sunt oricând la dispoziÅ£ia proprietarului.
 
Fie creditul către bancă (obligaÅ£iunea), caz în care banca plăteÅŸte o dobândă ÅŸi dă banii cu împrumut mai departe păstrând diferenÅ£a. Banii nu pot fi retraÅŸi decât la termenul respectiv.
 
Ceea ce se numeÅŸte acum depozit este un cumul de beneficii de la cele două variante: banii sunt la dispoziÅ£ia proprietarului dar produc ÅŸi dobândă. Cum e posibil? Tot printr-o derivativă, care ascunde riscul într-un lanÅ£ de contracte ÅŸi presupuneri. Contractul de depozit combină primele două tipuri de contracte apoi adaugă altele, implicite.
 
Primul contract este "opÅ£iunea put" – banca promite să răscumpere obligaÅ£iunea înainte de termen, la un preÅ£ fix. Acest serviciu este perfect legitim ÅŸi îl putea oferi la fel de bine oricine altcineva decât banca. Dar el implică riscuri mari ÅŸi, în mod normal, este pur opÅ£ional. În timp, acest cocktail a ajuns singurul tip de "depozit".
 
Al doilea contract este împrumutul de ultimă instanţă. Băncile centrale îÅŸi propun sau chiar garantează ca în caz de lipsă de lichiditate să tipărească bani pentru nevoile băncilor ajunse la ananghie. De ce este nevoie de această promisiune? Pentru că altfel, în caz de retrageri masive, băncile n-ar putea să-ÅŸi Å£ină promisiunea de mai devreme ÅŸi ar cădea la prima pală de vânt. Teoretic, acest împrumut acoperă doar cazurile de lichiditate, nu ÅŸi pe cele de insolvenţă. Pentru cele din urmă e nevoie de alt contract.
 
Al treilea contract este garanÅ£ia de 100.000 de euro, acordată în interiorul unor fonduri de ajutor reciproc, care la rândul lor se asigură între ele. Rostul schemei este să le dea încredere deponenÅ£ilor că orice se va întâmpla îÅŸi vor vedea măcar o parte din bani. Numai că garanÅ£ia acoperă doar falimente de bănci mici, fiind insuficientă pentru băncile mari ÅŸi inutilă în caz de colaps generalizat. Ironia este că ridicarea garanÅ£iei, ca stavilă contra crizei, a redus ÅŸi mai mult numărul de conturi care pot fi în mod real despăgubite.
 
Tot acest lanÅ£ de contracte face ca depozitul să fie o derivată în toată puterea cuvântului. Însă, nu toate derivatele sunt toxice iar schema de până acum nu are caracteristici de toxicitate în sine. Lucrurile sunt ÅŸtiute ÅŸi asumate. Dacă un element din lanÅ£ devine neperformant, dobânzile cresc iar el iese natural de pe piaţă. În caz de faliment, consecinÅ£ele sunt bine-localizate.
 
Toxicitatea apare în momentul în care un risc mare este perceput ca fiind mic. Deci, cum au ajuns depozitele să fie toxice?
 
În primul rând, prin intervenÅ£ie politică. Regulile prudenÅ£ei bancare spuneau până nu de mult că titlurile de stat sunt complet lipsite de risc. Motivul? Pentru ca deficitele bugetare să poată fi finanÅ£ate foarte ieftin. Desigur că statele care au avut acces la bani uÅŸor au cheltuit ÅŸi mai iresponsabil, agravând problema.
 
În al doilea rând, pentru că garanÅ£ia de lichiditate a fost folosită ca să asigure solvabilitate. Băncile au fost salvate pe banii contribuabililor, fie prin taxe fie prin inflaÅ£ie. Asta le-a încurajat să dea credite ÅŸi mai iresponsabil, cu certitudinea că sunt prea mari pentru a fi lăsate să cadă.
 
În al treilea rând, dar cel mai important, pentru că toată această schemă are nevoie de o economie solidă care să o susÅ£ină (nu neapărat creÅŸtere, dar măcar alocare corectă a resurselor). Taxele absurde cuplate cu senzaÅ£ia că plouă cu bani au dus la risipă ÅŸi la investiÅ£ii care nu vor mai fi recuperate niciodată. Ultima presupunere de care s-a proptit sistemul este că economia va creÅŸte ÅŸi va acoperi pagubele. N-a crescut.
 
Acum, birocraÅ£ii ÅŸi bancherii trebuie să plătească ÅŸi nu au de unde scoate banii. AÅŸa că, la întrebarea legitimă a oamenilor – "Unde sunt banii noÅŸtri?" – ei o dau la-ntors cu Å£âfnă, cât să pună paie pe foc: "Care bani?".

SURSA gandeste.org