A.Ş.- Care trăsătură de caracter vă reprezintă cel mai mult?
O.A.-Aş vrea să spun că este iertarea. Mi se pare că nu ai înţeles nimic din viaţă şi din oameni dacă nu ai găsit înţelepciunea necesară pentru a îi ierta pe cei din jur şi, la fel de important, pe tine însuţi, propriile eşecuri sau trădări. Totuşi, cred că asta e mai mult o valoare spre care tind decât una definitorie pentru mine. Ea nu este nici foarte evidentă în viaţa mea de zi cu zi, mai ales că, în munca de profesor, cele mai vizibile gesturi, notarea şi motivarea absenţelor, cer mai degrabă consecvenţă şi stricteţe decât iertare sau îngăduinţâ. Ca să răspund în fine la întrebare, aş spune că flexibilitatea şi deschiderea mi-au marcat mult mai clar viaţa, atât acasă, cât şi la şcoală. Flexibilitate atunci când planul de acasă nu se potriveşte cu atmosfera din clasă sau când îmi recunosc greşeala sau ignoranţa.
A.Ş.- Cum aţi ajuns în Laurian? De ce Laurian?
O.A.-Am ajuns în Laurian mai întâi pentru că m-am stabilit în Botoşani – iarăşi, cu flexibilitate – fără superficiale prejudecăţi faţă de un oraş mai mic decât Iaşul meu natal şi fără regrete pentru avantajele oraşului mare la care, oricum, nu tânjeam. De ce Laurian? Am avut norocul să pot alege în anul acela – 1998 – între Laurian şi Eminescu şi nu am ezitat nicio clipă: farmecul scărilor tocite, portretele din hol, aula, cărţile vechi şi brâul tradiţional pictat pe pereţii din cancelarie… irezistibil.
A.Ş.- Ce părere aveţi despre Laurianul de astăzi?
O.A.-Ca şi întreaga ţară, Laurianul suferă de relele inevitabile ale tranziţiei: indisciplină, insuficientă stricteţe, o incertitudine asupra valorilor spre care tindem şi, drept urmare, corupţie. În acelaşi timp, tot ca şi mediul de care suntem fatalmente legaţi, Laurianul are resurse şi oportunităţi de nebănuit acum douăzeci de ani, dar şi suficientă libertate pentru a creşte adevărate genii.
A.Ş.- S-a schimbat Laurianul în ultimii treisprezece ani?
O.A.-Poate surprinzător, cred că o şcoală este definită în primul rând de elevii ei, ceea ce înseamnă, foarte simplu, că Laurian e un liceu de elită, la care merită să vii. Profesorii sunt şi acum marcaţi de acelaşi spirit boem, neliniştit sau întreprinzător (deşi poate că nu e un lucru mereu evident la ore). În schimb, elevii s-au schimbat puţin. De câţiva ani, avem generaţia de copii crescuţi cu jocuri pe calculator şi internet acasă. Ei sunt adeseori mai bine informaţi, dar au la dispoziţie mai puţin timp pentru lectură, cu atenţie fragmentată şi mai puţină răbdare pentru un discurs, fie şi inteligent, din partea profesorului.
A.Ş.- Generaţia noastră a uimit prin atitudine, nepăsare şi incultură. Pe dumneavoastră în ce mod v-a surprins?
O.A.-Cred că sunteţi o generaţie obsedată de eliberare. Unii dintre voi veţi colinda Europa ani buni fără a căuta ceva concret, alţii veţi refuza căsătoria din pură prejudecată iar cei mai mulţi vor să părăsească Botoşaniul definitiv sub pretextul căutării fericirii într-un oraş mare, pe banii câştigaţi de părinţi într-un oraş mic. Totuşi, cred că o asemenea generaţie ar putea ajunge – probabil pe la treizeci de ani – la un grad de înţelepciune incredibil, pe care numai experimentul libertăţii îl poate aduce.
A.Ş.- Care sunt şansele ca tinerii de astăzi să salveze România?
O.A.-România nu are nevoie să fie salvată, deşi nu i-ar strica puţină linişte şi disciplină. Cât priveşte generaţia voastră, cred că ea va salva Europa prin vederile ei cosmopolite, dar va salva ceva numai în măsura în care va alege să urmeze visul american în adevăratul vest sălbatic, într-un loc al provocărilor, unde proiectele îndrăzneţe chiar pot schimba ceva: România!
A.Ş.- Profesorul – Friend or Foe?
O.A.-Depinde din ce perspectivă privim întrebarea. Pe de o parte, profesorul se simte adeseori desconsiderat sau chiar jignit, motiv pentru care răspunde cu agresivitate. Pe de altă parte, ştiu mulţi elevi care consideră că profesorii cel mai apropiaţi de ei sunt cei care le-au motivat absenţele şi au pus note mari tuturor. De fapt, profesorul trebuie să fie prieten cu persoana în care te vei transforma tu peste douăzeci de ani, dar aproape de copilul de azi. Cam greu, nu?
A.Ş.- Per aspera ad astra?
O.A.-Spre stele, prin greutăţi… Se spune că cele mai mari personalităţi ale lumii au avut o copilărie grea şi că cea mai mare piedică în educaţia celor de azi e obsesia părinţilor de a-i scuti de greutăţile comunismului prin care au trecut ei. Aşadar, răspunsul este da, cu siguranţă. Americanii obişnuiesc să-şi pună copiii să muncească puţin, pentru ca, apoi, să-i plătească singuri facultatea prin împrumuturi şi să stea într-o casă cu chirie plătită de ei înşişi. Noi punem pile copiilor şi la şcoală, şi la facultate, şi la angajare. "Prin pile, spre mediocritate".
A.Ş.- Cârmaci sau comandant de navă?
O.A.-Nu există rol sau post ideal. Există doar minunata abilitate de a te cunoaşte pe tine însuţi, pentru a găsi meseria sau rolul în care te descurci cel mai uşor, în mod natural, fără eforturi deosebite. Aşadar, poate că niciuna din opţiunile de mai sus nu e bună pentru tine. Nici măcar dacă are tata pile să te pună cârmaci. Mai bine … expert gunoier. Important e să te simţi bine în pielea ta.
(Sursa interviu lauriannews.wordpress.com)
