Având în vedere faptul că proveniÅ£i dintr-o familie de preoÅ£i ÅŸi una de învăţători, ar fi interesant să aflăm câte ceva din genealogia familiei.

Familia mea din partea mamei este profund religioasă, fiind din tată-n fiu familie de preoÅ£i. Mama a avut un frate preot, care a fost tatăl părintelui Ghelasie de la Frăsinei. Eu îmi cunosc bine genealogia din partea mamei, pentru că pe peretele altarului bisericii din satul ÅžerbăneÅŸti, de sub muntele Cozia, era scris numele preotului ÅŸi al preotesei, ÅŸi-n cimitir la fel, pe o cruce mare din piatră sunt bătute pe rând numele celor dispăruÅ£i. Nu ÅŸtiu cum au ajuns acolo, sub muntele Cozia, dar au fost două familii cu nume greceÅŸti: Mirodot ÅŸi Porfire. Astăzi, jumătate din sat se numeÅŸte Porfire. Tatăl meu era din CălimăneÅŸti. Tot acolo, ÅŸi bunicul meu dinspre tată a fost primar, dar ei în neam au fost învăţători ÅŸi profesori. Pot spune însă că eu am crescut în biserică.

Trăind într-o familie profund religioasă, ne puteÅ£i spune cum a fost întâlnirea cu lumea Bisericii ÅŸi care a fost drumul de la religie la actorie?

De mic copil am Å£inut toată rânduiala posturilor, eram dus la spovedit, la împărtăşit. Doamne, nu pot să uit că în primii ani când mă duceau la spovedit, pe la ÅŸase-ÅŸapte ani, pentru mine era un mare chin pentru că trebuia să-mi spun păcatele sub patrafirul unchiului meu ÅŸi nu prea avem ce să spun! Åži-atunci (fac această mărturisire la vârsta de 62 de ani), îmi născoceam păcate. Odată, Å£in minte că am zis: "Am bătut-o pe maica mare" (adică mama lui! - n.r.), la care el a sărit ca ars: "Vai de mine, cum ai făcut aÅŸa ceva?!", ÅŸi mi-a dat să fac o sută de metanii. BineînÅ£eles că nu era adevărat! Mai târziu mi-am dat seama că nu trebuie dus copilul la spovedit prea devreme, mai întâi trebuie să înveÅ£e să conÅŸtientizeze păcatul. Eu eram foarte speriat de diavol, de multe lucruri pe care nu le înÅ£elegeam la vremea aceea. Mie, de exemplu, când eram mic mi se spunea "ucigă-l toaca", bunicul, de câte ori nu mă vedea prin preajmă, întreba: "Unde e, mă, ucigă-l toaca ăla?", ÅŸi asta pentru că eram neastâmpărat. Eram chiar o problemă pentru familie, "nestraÅŸnic" cum îmi spuneau ei. În timp, am ales actoria, spre nemulÅ£umirea unchiului meu, care nu îÅŸi explica faptul că dintr-o familie cu atâtea generaÅ£ii de preoÅ£i, eu n-am ales preoÅ£ia, ci actoria. Åži-atunci m-am iÅ£it aÅŸa în faÅ£a lui ÅŸi i-am zis: "Părinte, păi, este unul ÅŸi-acelaÅŸi lucru, pentru că ÅŸi ca preot, ÅŸi ca actor trebuie să crezi când spui ceva ÅŸi să vorbeÅŸti lumii ÅŸi s-o convingi". El n-a vorbit cu mine un an, ripostându-mi intrigat: "Păi, tu confunzi credinÅ£a mea în Dumnezeu cu credinÅ£a într-un om?", ÅŸi s-a simÅ£it jignit, Å£in minte că n-a vorbit cu mine multă vreme. BineînÅ£eles că în timp i-a trecut. AÅŸa am ajuns la meseria asta, pe care o fac aÅŸa cum ÅŸtiÅ£i.

Cum a rămas în timp relaÅ£ia cu Dumnezeu?

Trebuie să vă spun că datorită forţărilor la care am fost supus de mic, fiind dus forÅ£at la biserică, la un moment dat aveam impresia că posturile parcă nu se mai terminau. Copil fiind, nu aveam o aplecare foarte puternică spre biserică. În timp, am citit Biblia, am învăţat dogmă, pentru că eram obligat să ÅŸtiu, dar pe Dumnezeu L-am descoperit ceva mai târziu. Nu sunt un practicant, nu sunt habotnic ÅŸi parcă, pe măsură ce trece timpul, Îi simt prezenÅ£a altfel. Cu Biserica nu te poÅ£i juca ÅŸi nu-Å£i permiÅ£i să faci niÅŸte afirmaÅ£ii care se-ntorc foarte tare împotriva ta. HaideÅ£i să păstrăm proporÅ£iile credinÅ£ei, pentru că întotdeauna acolo unde un om îngenunchează ÅŸi se roagă e templu!

PuÅ£ină lume ÅŸtie că părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei vă este văr primar. Vă mai amintiÅ£i împrejurări inedite, pe care le-aÅ£i trăit împreună în copilărie sau chiar mai târziu?

Cum să nu, doar am crescut în aceeaÅŸi curte! Numele de mirean al părintelui Ghelasie a fost Teodor, iar noi îi spuneam Doru. El era cu cinci ani mai mare ca mine ÅŸi a făcut liceul la Vâlcea, iar eu la CălimăneÅŸti. Pe când începusem ÅŸi eu să deschid ochii la lume, el deja învăţa limba germană. ÎÅŸi făcuse într-un pod un fel de birouaÅŸ din tot felul de uluci ÅŸi acolo avea destul de multe cărÅ£i, unele chiar din biblioteca tatălui său. Åži ori de câte ori avea vreo revelaÅ£ie, mă chema ÅŸi mi se destăinuia. Cu fratele lui, Åžtefan, nu dialoga, doar cu mine. Parcă-l aud: "Ninule (aÅŸa mi se spunea mie acasă), vino să-Å£i povestesc ceva!" Datorită lui am deschis primele cărÅ£i de filosofie. Vara, când mă trimiteau ai mei cu vacile, citeam filosofie, metafizică, citeam ÅŸi meditam. Cred că dacă n-aÅŸ fi făcut actorie, cu siguranţă aÅŸ fi studiat filosofia. Åži asta, vă repet, graÅ£ie vărului meu. Dar pe lângă filosofie, Doru era extrem de preocupat de existenÅ£a umană, de medicină. El în lume a fost laborant medical. La Abrud, înainte de a se călugări, a practicat medicina, apoi ÅŸi călugărilor le făcea anumite analize, prin metode empirice, e-adevărat, dar le spunea cam ce afecÅ£iuni ar putea avea.

Se ÅŸtie că părintele Ghelasie a dus o viaţă cu desăvârÅŸire ascetică. Cum l-aÅ£i regăsit după atâÅ£ia ani de isihasm?

Pentru întâia oară am fost la Mănăstirea Frăsinei pe când era acolo părintele Ghelasie, fostul Doru. AÅŸa cum DragoÅŸ Pâslaru avea să devină monahul Valerian. Acesta l-a cunoscut pe Ghelasie prin mine, ulterior devenindu-i chiar ucenic. N-am fost la Frăsinei decât de vreo trei ori, o dată când avva Ghelasie avea vreo 12 ani de călugărie ÅŸi am mai fost la doi-trei ani după aceea. Părintele Ghelasie era un trăitor în adevăratul sens al cuvântului, discuÅ£iile cu el erau o încântare, te încărcau cu o energie deosebită. De fiecare dată când plecam de acolo, aveam senzaÅ£ia că plutesc. La despărÅ£ire, când ne îmbrăţiÅŸam ÅŸi îi atingeam mâinile acelea extrem de reci, mă trecea un fior de nedescris în cuvinte. Să ÅŸtiÅ£i că Ghelasie studia foarte mult, teologie, filosofie hindusă, el nu era habotnic, dar avea o deschidere aparte. Avea postùri ciudate, postura diamant de exemplu. În ultimii 25 de ani din viaţă, părintele Ghelasie n-a dormit, poziÅ£ia lui de veghe era poziÅ£ia lui Iisus Hristos diamant, pe genunchi, cu călcâiele deschise ÅŸi cu coloana dreaptă ÅŸi mâinile-ncruciÅŸate. AÅŸa stătea în cele 2-3 ore de odihnă. Medicina isihastă mai întâi o practica el însuÅŸi ÅŸi abia apoi împărtăşea altora trăirile sale. Å¢in minte că a venit odată la mine la BucureÅŸti ÅŸi a stat vreo săptămână. De-acum mă gândeam ce să-i dau să mănânce, pentru că noi mâncam ce mănâncă toată lumea, mă gândeam că îi fac poftă, că îi fac rău. Nici vorbă! Parcă-l văd, zice: "Dă-mi o nucă", altă dată: "Dă-mi un cartof", astfel încât în trei zile a mâncat trei nuci, un morcov, un măr ÅŸi doi cartofi, ceva de genul ăsta... ÅŸi toate, cum vă spuneam, în stare crudă. Nu mânca decât ce dă pământul ÅŸi niciodată gătit.

Într-una din întâlnirile pe care le-aÅ£i avut cu Constantin Noica la PăltiniÅŸ, acesta îÅŸi argumenta retragerea din lume, într-un mod personal. Mă întreb însă dacă vreodată v-aÅ£i gândit la călugărie?

Niciodată. Îmi amintesc acea discuÅ£ie pe care am avut-o cu filosoful Constantin Noica, în căsuÅ£a în care acesta se retrăsese la PăltiniÅŸ. La întrebarea mea, de ce stă singur acolo, acesta mi-a răspuns: "Iubesc prea mult oamenii pentru a putea rămâne între ei. Pentru că dacă rămân între ei, ajung să-i urăsc!" Eu am convingerea că suprema rezistenţă ÅŸi tărie este să rămâi în lume ÅŸi să lupÅ£i cât poÅ£i, nu să te retragi ca Zarathustra. E-adevărat că există ÅŸi riscul de a te perverti, dar trebuie să lupÅ£i. Una e să rămâi în lume, cu păcatele pe care le faci ca un om oarecare, ÅŸi alta e să juri că vei avea o viaţă ascetică, iar ulterior să constaÅ£i că nu poÅ£i face asta; acolo riscul e mult mai mare. Dumnezeu cu mila!

Ce părere aveţi despre actorii care au ales viaţa monahală?

Sunt oameni disperaÅ£i, oameni care n-au mai putut să facă faţă dificultăţilor civile. Eu ÅŸtiu că în viaÅ£a monahală se ajunge pe două căi: pentru unii este chemare, iar pentru alÅ£ii este refugiu. E dreptul fiecăruia să aleagă. La ultima întrevedere pe care am avut-o cu părintele Ghelasie, acesta mi-a spus: "Ninule, este un actor, DragoÅŸ, care a venit la noi ÅŸi a stat un an de zile. Eu am căutat să-l conving că înainte de toate e bine să-ÅŸi vadă de copilul minor, să se întoarcă în lume ÅŸi să-ÅŸi vadă de obligaÅ£iile pe care le are faţă de familie. Åži m-a ascultat. Dar după doi ani, a revenit ÅŸi mi-a spus că nu mai este căsătorit, iar băiatul este major, pe picioarele lui. A venit ÅŸi, de data aceasta, l-am primit. A rămas la noi."

SpuneaÅ£i odată că artistul neiubit este un om chinuit. Cum vedeÅ£i ceastă dragoste faţă de aproapele, în contextul vremurilor pe care le trăim?

Cred că artiÅŸtii rămân pentru veÅŸnicie copii: plâng mai uÅŸor, se supără mai uÅŸor, asemenea unui copil căruia i s-a luat jucăria, visează mai mult. Dar eu nu văd nimic rău în toate astea, pentru că un copil are o puritate aparte, aÅŸa ÅŸi artiÅŸtii, trebuie ajutaÅ£i, trebuie iubiÅ£i. Artistul neiubit este un om chinuit. De multe ori mă gândesc ce suferinţă uriaşă trebuie să fi avut Van Gogh, geniul acela uriaÅŸ, care în viaÅ£a lui nu a vândut decât un tablou. Ce putem spune vizavi de asta, decât că omenirea are în evoluÅ£ia ei faze de tâmpenie! Dacă ne uităm la 98% din operele de artă de pe glob, sunt ale unor artiÅŸti care, înainte de toate, au fost ostracizaÅ£i sau uciÅŸi. În concluzie, omenirea e cretină în drumul ei, dar n-ai ce să faci, pentru că una e să fii prost ÅŸi alta e să fii rău. Omul la origine nu e rău, iar răutatea este o dovadă de prostie.

Între bucurii ÅŸi tristeÅ£i, între suiÅŸuri ÅŸi coborâÅŸuri, între răsăritul ÅŸi apusul de soare, ce vă relaxează cel mai mult?

Să stau în natură! Am acasă o grădinuţă în care lucrez cu mare drag. Îmi place la nebunie să meditez în pădure ÅŸi-mi place să îmbrăţiÅŸez copacii. MergeÅ£i ÅŸi luaÅ£i în braÅ£e un fag uriaÅŸ, puneÅ£i obrazul pe el ÅŸi staÅ£i aÅŸa minute în ÅŸir ÅŸi-o să vedeÅ£i ceva de neimaginat! Au copacii o energie ÅŸi o forţă de nedescris, cum îÅŸi ridică ei braÅ£ele către cer!... Nichita Stănescu avea o poezie superbă: "Vulturii sunt arbori care zboară/ Ghearele lor sunt rădăcini/ Doamne, cât de toamnă iară/ Se va face-n înălÅ£imi!" Nichita era o fiinţă profund religioasă, boteza ÅŸi cununa... mi-aduc aminte, ultima oară când a fost naÅŸ, la Turnu Severin, l-a rugat pe preot să mai spună o dată "Tatăl nostru". Avea o lumină în privire ÅŸi o trăire pe care n-am s-o uit niciodată.

 

(Ziarul Lumina)