Pentru mai mult de 2 miliarde de creştini, 25 Decembrie este sărbătoarea Naşterii Domnului, a patra mare sărbătoare după Paşti, Rusalii şi Vinerea Mare.
De la începutul secolului XX, Crăciunul este şi o sărbătoare laică, celebrată de creştini şi de către necreştini, cu obiceiuri specifice fiecărei ţări.
Creştinii celebrează în 25 decembrie Naşterea lui Isus Cristos, deşi în Biblie nu apare nimic care să stabilească data naşterii sale în preajma acestei zile. Motivul precis pentru care Crăciunul a ajuns să fie celebrat în această dată rămâne neclar, dar se crede că această sărbătoatoare şi-ar avea originea în celebrările păgâne ale solstiţiului de iarnă.
De la reîntoarcerea Soarelui la Sărbătoarea Naşterii Domnului
În perioada solstiţiului de iarnă, religiile precreştine marcau reîntoarcerea Soarelui. Cea mai veche referinţă scrisă despre o astfel de celebrare a fost găsită în Mesopotamia, unde sărbătoarea ţinea 12 zile şi avea drept scop să-l ajute pe zeul Marduk să îmblânzească monştrii haosului pentru încă un an.
În perioada solstiţiului de iarnă, şi Roma antică avea o sărbătoare care venera Soarele şi lumina care biruia întunericul, un cult preluat de la persanii care-l adorau pe Mithra - zeul soarelui. De la mijlocul lunii decembrie şi până la 1 ianuarie erau Saturnaliile, o sărbătoare în cinstea zeului Saturn, divinitatea care patrona muncile agricole şi roadele pământului, şi a naşterii Soarelui neînvins, sol invictus, la solstiţiul de iarnă, când zilele reîncep să crească.
În anul 274, solstiţiul de iarnă a fost în 25 decembrie şi atunci, împăratul Aurelian a proclamat această dată ca Natalis Solis Invicti, adică naşterea Soarelui invincibil.
În primele două secole ale creştinismului primar nu a existat nici o celebrare a naşterii lui Isus şi abia în secolul IV, după ce creştinismul a fost declarat religie oficială a Imperiului Roman, a apărut ideea de a indica ziua Lui de naştere. Până atunci exista o sărbătoare comună, la 6 ianuarie, pentru a celebra Naşterea Domnului, Botezul Său de către Sfântul Ioan şi participarea la nunta din Cana Galileii, moment liturgic adoptat ulterior şi de Biserica Romei.
În Apus (Roma), în anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca dată oficială a naşterii lui Iisus Hristos.
Din anul 325, primul împărat roman creştin Constantin cel Mare a stabilit să se sărbătorească data când se aniversa Naşterea lui Iisus Hristos, iar în anul 429, Împăratul Iustinian a declarat ziua naşterii lui Iisus drept sărbătoare a Imperiului Roman.
Alegerea datei naşterii lui Isus şi sărbătorirea ei oficială au fost probabil decise pentru a contracara influenţa sărbătorii păgâne numite Natalis Solis Invicti (Naşterea neînvinsului Soare) şi închinarea la Mithra, zeul persan al Soarelui, care s-ar fi născut în acea zi.
În Răsărit, pentru ziua de naştere a Domnului, a fost aleasă data de 6 ianuarie, ziua când grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionysos, iar egiptenii, naşterea zeului Osiris. Această dată este şi astăzi celebrată în Bisericile Ortodoxe Greacă şi Rusă.
Sfântul Patrick a introdus această sărbătoare în Irlanda în anul 461, Augustin de Canterbury statorniceste aceeaşi tradiţie în Anglia în 604, iar un secol mai târziu Sfântul Bonifaciu instituia în Germania celebrarea Naşterii lui Iisus tot la 25 decembrie.
În anul în 815, Crăciunul a pătruns în Scandinavia prin Sfântul Angsar, Sfântul Chiril a contribuit la răspândirea sărbătorii creştine în ţările slave, Sfântul Adalbert în Ungaria, începând din 997, iar Danemarca se va creştina complet în perioada 1014-1053.
În ţările Europei occidentale, protestanţii au interzis în anumite epoci serbarea Crăciunului şi cultul sfinţilor. De exemplu, Oliver Cromwell a interzis în Anglia această sărbătoare între anii 1649 şi 1660.
Abia în secolul XIX, Crăciunul a devenit cu adevărat popular ca sărbătoare a copiilor, a darurilor şi a carităţii, iar responsabil de această mentalitate este Charles Dickens. În 1843, Dickens publica nuvela “Colind de Crăciun”, despre un om morocănos şi mizantrop care se transformă, după ce primeşte vizita a patru fantome în ajunul Crăciunului, poveste ilustrată apoi şi transpusă în filme şi desene animate.
Statul american Alabama a fost primul care a declarat Crăciunul drept sărbătoare legală în 1836, iar apoi din 1870 a devenit sărbătoare naţională în toate statele americane.
Biserica Catolică s-a opus, zadarnic, afirmării lui Moş Crăciun şi a manifestat rezistenţă faţă de asimilarea unor mitologii populare diferite de creştinism, în special în anii 1950.
În lume, fiecare comunitate de creştini a sărbătorit însă Crăciunul în funcţie de tradiţiile culturii locului şi de obiceiurile păgâne din momentul convertirii, şi aşa se face că ritualurile specifice sunt numeroase şi foarte diferite.
Tradițiile românilor
Crăciunul este, pe lângă o sărbătoare creștină, o perioadă a unor tradiţii și superstiţii transmise din generaţie în generaţie. Colindul, scenetele cu motive religioase şi mesele bogate sunt nelipsite în toate colţurile României, în special la sat, acolo unde obiceiurile se păstrează mai bine.
Sărbătoarea Crăciunului înseamnă, la nivel mai general, timp petrecut cu familia, petreceri, cadouri, bucurie, însă există unele obiceiuri care variază în funcţie de ţară şi de istoria fiecărui popor.
Lingviştii nu s-au pus de acord cu privire la originea cuvântului "Crăciun". Unii spun că ar fi moştenit din latinescul "creationem", "creaţie" sau "naştere", alte izvoare istorice sugerează că la originea sa se află un cuvânt mult mai vechi, tracic, de dinainte de romanizarea Daciei. Alţi specialişti spun că ar proveni din slavă. Cel puţin opt sensuri diferite au fost asociate acestui cuvânt de-a lungul timpului.
Crăciunul este şi o perioadă a tradiţiilor şi superstiţiilor transmise din generaţie în generaţie. În toate zonele istorice ale României, în centrul sărbătorilor de iarnă se află familia şi credinţa într-un an mai bun şi mai prosper.
În seara de Ajun, casele sunt curate şi pregătite în aşteptarea colindătorilor. Colindul este cel mai larg răspândită tradiţie de Crăciun, alături de împodobirea bradului.
Moldova
Pe lângă împodobirea bradului, în unele gospodării se păstrează un obicei străvechi - decorarea caselor cu plante: busuioc, maghiran şi bumbişor, purtător de noroc. Bucatele tradiţionale din carne de porc, tobă, caltaboşi, cârnaţi, piftie, sarmale, dar și plăcintele poale-n brâu sunt preparate de seară.
Tradiţia spune că femeile nemăritate îşi pot vedea ursitorul dacă pun într-o strachină, pe prispă, sub fereastră, câte un pic din toate mâncărurile.
În Moldova, în special în Bucovina, oamenii fac turte de Crăciun şi le păstrează până la primăvară, când sunt puse între coarnele vitelor atunci când pornesc la arat. Se spune că aceşti colaci trebuie să fie rotunzi precum Soarele şi Luna.
Bucovina este, de altfel, recunoscută pentru modul în care sunt păstrate tradiţiile. Aici, în ziua de Ajun, femeile obişnuiesc să ascundă fusele de la furca de tors sau să bage o piatră în cuptor pentru a ţine şerpii departe de gospodărie.
O tradiţie frumoasă, dar care s-a pierdut, este cea de a ieşi afară cu mâinile pline de aluat şi de a atinge fiecare pom din livadă, repetând: "Cum sunt mâinile mele pline de aluat, aşa să fie pomii încărcaţi cu rod tot anul".
Tot în Bucovina sunt preparate 12 feluri de mâncare de post, între care prune afumate, sarmale cu cartofi, ciuperci tocate cu usturoi, borş de bureți, care sunt pentru masa din Ajun - ultima înainte de încheierea postului. Uneori, sub masă sunt răsfirate câteva fire de fân. Peste masă se petrece un fir de lână roşie, legat sub formă de cruce, iar la colţurile mesei se aşează căpățâni de usturoi. În mijlocul mesei este pus un colac rotund, iar în jurul său cele 12 feluri de mâncare.
Odată terminată masa, satele sunt animate de colindele cetelor de flăcăi. În unele zone, ei se îmbracă în portul tradiţional, cu sumane sau cojoace şi cu căciuli împodobite cu mirt şi muşcate.
În unele zone, pe lângă colindători ies pe ulițele satului cetele de mascaţi - "babe şi moşnegi" care prin joc, gesturi şi dialog transmit urări pentru anul care vine.
Transilvania
În satele din Maramureş, colindătorii pornesc pe uliţe în Ajunul Crăciunului și sunt răsplătiți cu nuci, mere, colaci sau bani. Tinerii umblă din casă în casă cu "Steaua" și cu "Capra", reprezentaţii răspândite în numeroase zone din România, potrivit cărții "Tradiții de Crăciun" realizate de Centrul de Creație, Artă și Tradiție București.
Ceva mai aparte şi consacrat în zona Maramureşului este "Jocul Moşilor", la originea căruia se crede că au stat ceremoniile cu măşti din nopţile de priveghi, un ritual străvechi de cinstire a morţilor. După ce au colindat toată noaptea, copiii şi tinerii îşi iau bicele şi ies pe uliţele satului. Cine le iese în cale este "croit" de biciul "moșilor". "Moşii" maramureşeni poartă, în general, o mască făcută din blană de cornute și bat la uşile oamenilor pentru a-i speria şi pentru a le ura un an mai bun.
O altă tradiţie nelipsită în acest colţ al României este "Viflaimul" - o piesă de teatru popular în care este recreat momentul apariţiei magilor şi al păstorilor ce vestesc naşterea lui Iisus. În jur de 20-30 de tineri pot participa la acest spectacol, în care apar personaje biblice precum Maria, Iosif, Irod, vestitorul, hangiul, îngerul, păstorii, cei trei crai de la Răsărit, ostaşii, moartea, dracul, moşul, străjerul şi mulţi alţii, în funcţie de cât de mare este ceata.
Tot aici, de Crăciun nu se dă cu mătura, nu se spală rufe şi nu se dă nimic cu împrumut. Cei care au animale şi păsări în gospodărie obişnuiesc să le dea mâncare pe săturate şi o bucată de aluat dospit, despre care se spune că le-ar feri de boli.
În unele zone, în Ajunul Crăciunului încă se mai leagă pomii fructiferi cu paie pentru a fi mai roditori în anul care vine. Cei superstiţioşi ung cu usturoi vitele, la coarne şi la şolduri, pentru a alunga spiritele rele. Din străbuni se spune că, dacă vitele se culcă în seara de Ajun pe partea stângă, este semn că iarna va fi lungă şi geroasă.
Tot în Transilvania, se mai păstrează încă, în satele de pe Târnave, "butea feciorilor". Băieţii se strâng în ceată pentru a aduna, încă din zilele de post, vin pentru petrecerea din ultima săptămână a anului. Ceata de colindători este organizată după reguli complicate şi fiecare membru are un rol (ghirău, ajutor de ghirău, jude, pârgău mare, pârgău mic).
Tot în această zonă se cântă un colind cu rădăcini de peste două milenii, intitulat "Împăratul Romei". Colindul redă contextul istoric al naşterii lui Iisus, în timpul împăratului roman Octavian Augustus şi descrie momentul venirii celor trei magi de la Răsărit cu daruri - aur, smirnă şi tămâie.
În satul Limba, din judeţul Alba, se păstrează încă un vechi obicei - "Piţăratul". Denumirea vine de la "pițărău" - colacul pe care cei mici îl primesc atunci când merg la colindat. El este făcut din aluat care rămâne de la pâine sau de la cozonaci.
În comuna Ilva Mare din Bistriţa-Năsăud, în Ajunul Crăciunului pornesc prin sat "belciugarii" - tineri costumaţi în capră, soldat, urs, preot, jandarm, doctor, mire şi mireasă, care interpretează, în fiecare casă, o mică scenetă. Obiceiul nu este specific creştinismului, dar oamenii de pe Valea Ilvelor cred că gospodăria în care joacă "belciugarii" va fi una bogată în anul care vine. De aceea, toată lumea îi aşteaptă şi îi răsplăteşte.
La Sălişte, în judeţul Sibiu, se păstrează o tradiţie veche din anul 1895. În seara de Ajun, cetele de feciori colindă în toate casele satului, îmbrăcaţi în costume populare. Colindatul începe cu casa primarului şi a preotului, după care feciorii pornesc din casă în casă, până dimineaţă, iar la final se duc direct la "ceată", unde colindă "gazda".
În prima zi de Crăciun, la prânz, cetele de feciori colindă în biserică, după încheierea slujbei, fiind ascultaţi de tot satul.
În a patra zi de Crăciun, toate cetele din Mărginime, dar şi din localităţi de dincolo de munţi, din judeţele Vâlcea şi Argeş, sunt invitate la întrunirea cetelor de juni de la Sălişte, care se ţine anual încă de la 1895, cu o singură întrerupere, de zece ani, după al Doilea Război Mondial. Fiecare ceată îşi prezintă jocurile tradiţionale şi mesajul, după care se prind cu toţii în Hora Unirii.
Oltenia
În satele din Oltenia, în Ajunul Crăciunului se practică "scormonitul în foc". Toţi membrii familiei se adună în jurul focului şi, pe rând, dau cu o nuia, spunând: "Bună dimineaţa lui Ajun/ Că-i mai bună a lui Crăciun/ Într-un ceas bun/ Oile lânoase/ Vacile lăptoase/ Caii încurători/ Oamenii sănătoşi/ Să se facă bucatele, porumbul, grâul".
"Piţărăii" este un obicei de pe vremea dacilor care se practică în localităţile de pe Valea Jiului şi care semnifică sacrificiul adus divinităţii drept mulţumire pentru rodnicia holdelor şi a pomilor. Piţărăii sunt numai bărbaţi, copii sau adolescenţi, organizaţi în cete, îmbrăcaţi în haine populare care se adună în noaptea dinaintea Ajunului pentru a împodobi steaguri cu clopoţei, năframe multicolore, ciucuri şi coroniţe de flori pe care le agaţă de prăjini de câţiva metri lungime. Alaiul porneşte apoi la colindat.
În Oltenia, văile răsună de Colinde în fiecare Ajun. Cel mai răspândit este "Steaua", care se cântă, în general, în cete de câte patru. Fiecare membru are un rol: unul ţine Steaua, altul este responsabil cu strânsul banilor, al nucilor şi al covrigilor promişi, în vreme ce alţi doi ţin sacul şi un ciomag, pentru a se apăra de câini.
Tot în Oltenia, în ziua de Crăciun, femeile mai respectă încă un obicei vechi de sute de ani - dimineaţa, ele pleacă la cimitir, unde dau cu tămâie mormintele, după care se întorc acasă şi scot colacii de le copt. Pe fiecare colac sunt puse un ou şi o lumânare, iar apoi se dă de pomană prin vecini.
Banat
În localităţile de pe Valea Almăjului, colindătorii iau cu ei un băţ din lemn de alun încrustat în coajă sau afumat la lumânare. Băţul este lovit de podeaua casei pentru a alunga duhurile rele. Alunul fiind naşul, în folclorul românesc, cu el se alungă şerpii, norii, spre a feri gospodăria de diavoli şi a-i aduce prosperitate. Bătrânii aruncă în faţa colindătorilor boabe de grâu şi porumb. Oamenii cred că dacă vor amesteca boabele peste care au trecut colindătorii cu sămânţa pe care o vor pune în brazdă vor avea parte de o recoltă bună în anul care vine.
În Ajunul Crăciunului, sârbii din Banat fac focul pentru pentru a arde "badnajak-ul". Este vorba despre un trunchi de stejar tânăr care este aprins în noaptea de Crăciun în curtea casei. Scânteile focului ar aduce bunăstare gospodăriei.
În Apuseni, în ultima duminică dinaintea Crăciunului are loc "Crăciunul fiarelor" sau "Noaptea lupilor". În zorii zilei, un flăcău "neînceput" este trimis la marginea satului. Aici, cu o seară înainte, fetele atârnă într-un copac măşti care reprezintă duhurile pădurii. Flăcăul alege una dintre ele şi devine "vârva" satului - o personificare a lupului, considerat ocrotitorul pădurii şi al vânatului. Băiatul porneşte prin sat, însoţit de o ceată, iar în calea lor nu are voie să iasă nicio fată sau femeie, pentru că se spune că aceasta va fi bântuită tot anul de lupi. Bărbaţii îi primesc în curte, unde îi servesc cu băutură şi friptură. Seara, flăcăii merg la huda lupului, o peşteră adâncă, unde aruncă un purcel sau un berbec, jertfă oferită animalelor sălbatice.
Dobrogea
Varianta dobrogeană a "Caprei" este "Struţul". Tradiţionala costumaţie de Crăciun este făcută în această zonă dintr-o ţesătură groasă de lână, de care sunt prinse legături de stuf, plante găsite din abundenţă pe malurile lacurilor dobrogene. Flăcăii se strâng în cete încă din 6 decembrie, de la Moş Nicolae, pentru a începe repetiţiile. În trecut, cetele erau foarte bine organizate. Fiecare avea un "cap" care se asigura de păstrarea tuturor tradiţiilor, un ajutor, un contabil, un ţuicar, un pisic şi o iapă. Aceste orânduiri se mai păstrează încă în unele localităţi în care băieţii se mai organizează după vechile obiceiuri.
În nordul Dobrogei, în apropierea Munţilor Măcinului, cetele de feciori au şi "Oleleul" - personaj de origine păgână care intră primul în gospodărie, înconjoară ceata de colindători de două-trei ori, după care o veghează. Oleleul are misiunea de a speria duhurile rele. El este îmbrăcat în general în cojoc din piele de oaie şi înarmat cu un buzdugan şi cu o sabie din lemn. Costumaţia este completată cu beteală, clopoţei şi tălăngi pe care "oleleul" le bate din pământ pentru a proteja gospodăriile de spiritele rele.
Tot în zona Dobrogei se găsesc şi aşa-numiţii "moşoi". Aceşti colindători cu măşti colorate au devenit o emblemă pentru Luncaviţa, singura comună din România în care se mai practică obiceiul. Colindătorii poartă măşti pentru a simboliza prezenţa spiritelor strămoşeşti care alungă răul din calea naşterii lui Iisus şi vestesc un an mai îmbelşugat, cu linişte şi bucurii. Moşoii se costumează într-un cojoc lung până în pământ, întors pe dos, din blană de vulpe sau de iepure, măşti făcute din tărtăcuţe, coarne de berbec, panglici colorate, flori şi mărgele colorate.
Tradiții și superstiții de Crăciun în România
Se zice din bătrâni că de Crăciun Dumnezeu a lăsat că oamenii să fie sătui. De aceea se tăie porcii și mesele sunt pline de bunătăți: sarmale, caltaboși, friptură, cozonac, prăjituri și plăcinte.
Se zice că dacă Crăciunul este luni, n-or să vina ani buni. Dacă e marți – cu toți o să împarți. Dacă e joi – foame va veni apoi. Dacă e vineri – vin ani tineri. Dacă e sâmbătă – vine an bun
Dacă vrei să ai un an bogat, atunci nu trebuie să gonești colindătorii, ci să-i lași în casă.
De Crăciun trebuie să aduci acasă tot ce ai dat cu împrumut pe la alții.
Aduce ghinion să porți încălțări noi în ziua de Crăciun.
Dacă mănânci mere în Ajunul Crăciunului, vei fi sănătos tot anul. Copiii născuți în ziua de Crăciun vor fi foarte norocoși.
În ziua de Crăciun e bine să dai pomană cel puțin unui om sărac.
E bine că în apa cu care te speli pe față în ziua de Crăciun să pui o nucă pentru sănătate și un bănuț de argint pentru bogăție.
Dacă te speli pe corp în ziua de Crăciun vei fi curat tot anul, trupul va fi ferit de boli de piele, de bube și de pete, până la sărbătoarea următoare. După ce s-au spălat, fetele mari își pun sub pernă un pieptene nou pentru a-și visă ursitul.
Nu se face curățenie și nu se da gunoiul afară în prima zi de Crăciun. În Ajunul Crăciunului, podeaua se mătura dinspre pragul ușii, înspre răsărit.
De Crăciun nu se ține ușa zovorâtă pentru a nu alungă norocul din casă.