În vara anului 2014, Andrei V. Ciopec obținea Premiul pentru cel mai bun actor la Gala HOP. În preajma Crăciunului, când entuziasmul și gloriile actoricești se mai cumințiseră, fostul student al profesorului Florin Zamfirescu răspundea pentru prima dată, așezat și asumat, la întrebările care îi scotoceau primii 28 de ani din viață.
Iar povestea începea atunci, cum altfel, decât de la rădăcină: ”Andrei V. Ciopec, cine este V.-ul care te unește pe tine cu sinele tău?”.
”V.-ul vine de la Vasile - tatăl meu”, răspundea actorul, ”una dintre persoanele care mi-au fost alături de-a lungul timpului, indiferent de cărările pe care a apucat-o viaţa mea”.
Cu tatăl actorului de atunci aveam să mă întâlnesc peste trei ani. În 2017, în Botoșani, cu reportofonul deschis pe masă. V.-ul rădăcină, izvor și, de la un punct, destin. Vasile Ciopec. Artist popular, culegător de folclor, aparținător al unui timp în care muzica nu se oferea de-a gata.
Vasile Ciopec era, la acea vreme, un meteorit. Apărea și dispărea, risipind între continente ditamai viața și fără să păstreze mare lucru din ea. După ani și ani de trudă în Orchestra ”Rapsozii Botoșanilor”, sub oblăduirea marelui Ioan Cobâlă, după extraordinare melodii cu care a încântat publicul de peste mări și țări, din Vasile Ciopec rămăsese acum o rădăcină firavă ce părea să se agațe de singurul vlăstar care îi dădea putere. Era V.-ul lui Andrei Ciopec, fiul-actor care își purta și el prin lume - pe alte continente - tatăl-inițială, părintele-călător.
După acel interviu din 2017, V.-ul a dispărut din nou. Au trecut anii. Răscoleam din când în când internetul, îndreptam către cunoscuți întrebări-fără-răspuns, în căutarea pelerinului care părea să nu dea socoteală nimănui.
Într-o zi, Andrei Ciopec însuși a început a pleca. Mai întâi a dispărut V.-ul, apoi și lumescul Andrei. După un alt timp aveam să aflu că undeva, în mănăstirile din munți, viețuiește Monahul Ambrozie.
Doi frați din tată-n fiu…
Pe Monahul Ambrozie l-am reîntâlnit în această vară, într-o mănăstire din Bucovina. Înalt, îmbrăcat în straiele călugărești ca într-o îngerească duioșie, cu zâmbetul cunoscut, dar vegheat de o smerenie autentică, pe care o simți din prima secundă.
”Cuvine-se cu adevărat să te fericim…”. Vocea de la strană ajunge în fiecare ungher și în fiecare suflet de creștin… ”…Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru”. Vocea Monahului Ambrozie. Rugătoare și deopotrivă cald-armonioasă. Clară și vibrantă, curată și pătrunzătoare…
Finalul slujbei. În biserică e pace, e liniște, e duhovnicie. Un izvor de bucurie. După ce se închină la icoane, Monahul Ambrozie se desprinde de ceilalți călugări, în afară de unul. Două zâmbete, două priviri. Din aceeași rădăcină.
Se apropie și Monahul Ambrozie șoptește, în biserica încă plină de oameni:
-Fratele Vasile. Tata.
Două brațe se întind aruncând înainte un noian de emoții, împrăștiind în fracțiuni de secundă întrebări nerostite și de-abia-acum-răspunsuri. Unde v-ați ascuns, vă caut de mulți ani, îi spun și imediat răspunde, cu vocea îmbrăcată într-o bucurie creștină:
-Sub Acoperământul Maicii Domnului! Acolo am stat ascuns!
(Fratele Vasile și Părintele Ambrozie)
Rapsodul de la Botoșani
Vasile Ciopec s-a născut pe 11 iunie 1955, în satul cu nume de alint, Viișoara, în nordul județului Botoșani. Prima scenă i-a fost salcâmul din ogradă, în care urca și cânta până răsuna valea. A urmat apoi scena cea adevărată, chiar dacă avea doar 6 ani. Se făceau concursuri între comune și Vasilică al Mamei Maria nu pierdea nici un prilej de afirmare.
Când a venit la oraș, în Botoșani, avea cam 15 ani. Și tot cânta. La Toamna muzicală băcăuană a câștigat locul II pe țară, iar la Festivalul ”Maria Tănase”, cel mai puternic festival din România la acea vreme, s-a clasat al șaselea pe țară. La 25 de ani, era invitat să înregistreze în studiourile profesioniste din București. Începuse a munci la Electrocontact. Dar muzica era viața lui. La Școala Populară de Artă din Botoșani studia acordeonul, apoi a trecut la canto. Acolo și atunci l-a întâlnit pe omul care avea să îi schimbe viitorul: Maestrul Ioan Cobîlă. A dat concurs și s-a angajat la ”Rapsozii Botoșanilor”.
Despre Rapsozii Botoșanilor și Ioan Cobîlă, Vasile Ciopec vorbea mereu cu emoție. "Ioan Cobîlă m-a format. Odată ce ai mers la o repetiție, el ca specialist imediat își dădea seama de valoarea ta. (…) El a fost un stâlp de fier al Rapsozilor. Nu trebuie să uităm asta".
Vasile Ciopec a cules folclor, a cutreierat satele și a bătut la porțile moșnegilor pierduți în vremurile de demult. Recunoștea că, fără peregrinările tinereții, nu ar fi ajuns niciodată un artist autentic. "Aveam 50 de kg și mergeam cu un magnetofon Grundig de 14 kg după mine. Îl duceam din sat în sat, dacă într-un sat nu era lumină, luam o căruță de la cineva, luam bătrânul cu mine, despre care auzeam că știe din timpul războiului… Mergeam cu un kilogram de ulei, cu o țuică, spuneam: "Moșule, adu-ți aminte ce se cânta înainte". Apoi ei îmi cântau, unii și la vioară. Eu mai completam textele, veneam la maestrul Cobîlă cu linia melodică, el orchestra și apoi îmi spunea: Vasile, asta e melodie care ți se potrivește".
Melodii de atunci? Cu duiumul… "De s-ar face o cărărușă". Sau "Pădure, verde pădure", pe care a cules-o de la Viișoara, din satul lui, în urmă cu vreo peste 40 de ani. "Doina și hora nu mor niciodată. Ele pătrund în sufletul omului. Se spune că melodia cea mai populară e aceea pe care o fluieră un cioban sau un om care face un gard la țară. Aceste melodii sunt autentice și nu mor niciodată", mărturisea cu emoție Vasile Ciopec, în urmă cu aproape un deceniu.
Își amintea Vasile Ciopec cu sfială de toți anii de demult. De concertul din anii 80 când în sală a venit Mama Maria din Viișoara și sătenii dornici să îl asculte pe Vasilică al lor. Dar și de sălile uriașe din țară, de Sala Palatului unde urca pe scenă alături de Stela Popescu și de mari actori, de la Florin Piersic la Florin Zamfirescu sau marii actori din teatrul de revistă ai vremii.
Pribeag prin lumea mare
Vocea i-a adus bucurii, dar mult a mai trudit cu propriile mâini. A lucrat în Israel, în Spania, munci grele, mai ales după ce devenise tatăl actorului Andrei V. Ciopec. Rădăcina V. Chiar dacă, peste tot pe unde a umblat, multe porți s-au deschis datorită vocii sale. A cântat în concerte, dar a cântat și la strană, la Biserica Ortodoxă, în Castell de Ferro, Andaluzia. A intrat apoi într-un ansamblu artistic, ”Zestrea românească”, cu care a avut concerte alături de Maria Ciobanu, Ionuț Dolănescu, Benone Sinulescu. Cânta pentru românii din Spania…
Încet, încet, urmele lui Vasile Ciopec prin lume au fost tot mai firave, tot mai puține… Până când au dispărut de tot.
De o vreme, undeva acasă, într-o mănăstire din Bucovina, pitit sub Acoperământul Maicii Domnului, Fratele Vasile se roagă și veghează…
”Eu aici, la Mănăstire, mă simt ca în Rai!”
Își privește cu duioșie fiul. ”Frate Vasile, mergem la spovedit?”, întreabă Părintele Ambrozie și privirea călugărului cu barbă albă se îndreaptă către chilia unde Părintele Stareț Iosif spovedește pelerinii. ”Păi…, sâmbăta trecută ne-am spovedit…”, dar se oprește și întoarce un zâmbet duios: ”Tare smerit părintele, tare smerit…”.
Fratele Vasile face ascultare la Biserica veche a Mănăstirii Sihăstria Putnei. Veghează lângă Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan. ”Sfântul Sila e de la noi, din Botoșani”, rostește cu bucurie nestăpânită Fratele Vasile.
Creștinii vin, se închină, aprind lumânări. Când trec pe lângă călugărul cu barbă albă, se apleacă să îi sărute mâna. Fratele Vasile se ferește brusc, dar păstrând față de pelerini cumințenia călugărească: ”Nu sunt preot, sunt doar un frate de mănăstire”, apoi își pleacă privirea cu smerenie.
E bucuros când îl caută oameni de acasă, de la Botoșani. Chiar dacă nu duce dorul lumii. ”Eu aici, la Mănăstire, mă simt ca în Rai!”, spune cu lacrimă abia pitită. Nu îi lipsește slava lumească, nu mai caută de mult aplauze.
La 70 de ani, Fratele Vasile cântă pentru Dumnezeu. Cuvântul se face acum pecete de inimă și se dăruiește Slavei Lui Dumnezeu.
”A fost prima dată când l-am auzit eu pe data cântând în biserică!”
Monahul Ambrozie și Fratele Vasile trăiesc astăzi, fiecare în chilia lui, în Mănăstirea Sihăstria Putnei. Un fost actor și un fost rapsod. Două voci care s-au unit despărțindu-se în trup, pentru Slava Lui Dumnezeu.
”Pe lângă întreaga lucrare a Lui Dumnezeu, este, poate, factorul principal pentru care mă aflu în mănăstire. Tata a avut și el o viață tumultoasă, dar și o aplecare spre Dumnezeu… Cu toate momentele, poate mai puțin plăcute, pe care toți le avem în viață. Dar el, în toată lupta lui, căuta să țină foarte mult aproape de biserică. Îmi amintesc cum mergea foarte mult la Mănăstirea Popăuți din Botoșani, la Sfântul Maslu care se făcea la 12 noaptea, mergea la privegheri. La vremea aceea îmi aminteam că îl mai certam. Ce tot atâta te duci, îi mai spuneam… Măi, dar mă duc pentru tine, pentru voi, zicea tata. Nu înțelegeam…”, își amintește astăzi Părintele Ambrozie.
Și nu uită cum, copil fiind, tata îl ducea la Biserica ”Sfântul Ilie” din Botoșani. Cum preotul chema copiii – și i-a venit și lui rândul de câteva ori – și îi îmbrăca în hainele de biserică, ”cum erau băieții de altar”.
(Părintele Ambrozie și Fratele Vasile)
”Au fost momente care cu siguranță și-au spus cuvântul în decizia pe care am luat-o de a intra în mănăstire. Duioșia mamei tatălui meu, a bunicii mele, și-a lăsat și ea amprenta foarte mult. Dincolo de neputințele fiecăruia, putem vedea în fiecare om Lucrarea Lui Dumnezeu. S-au sădit în mine niște lucruri frumoase, într-un mod involuntar, pentru că au rămas foarte puternice amintirile acestea de la Biserica ”Sfântul Ilie”, de la Mănăstirea Popăuți și de la biserica de care aparținem. Principalul sprijin în viața mea au fost părinții”, mărturisește Părintele Ambrozie.
Prin prezent și sub binecuvântare, întâmplările de demult capătă rost și împlinire. Trecutul se așază în trepte, ca o cărare ce duce către Dumnezeu. Își amintește Părintele Ambrozie cum într-un an, tatăl venind din Spania și vizitându-și fiul actor în București, au mers împreună la Biserica ”Sfântul Silvestru” din București. ”Acolo, părintele Mihai Cozariu i-a dat voie tatei la strană, dacă nu mă înșel eu, să cânte Binecuvântările Învierii. Pentru că el a cântat și la o biserică din Spania. A fost prima dată când l-am auzit eu pe tata cântând în biserică. Am izbucnit în plâns, nu mă puteam stăpâni și toată slujba am plâns. Acela a fost unul dintre momentele pe care le voi ține mereu minte, și-a pus o puternică amprentă asupra mea”, mărturisește Părintele Ambrozie.
”Și Sfântul Ioan Iacob, tot din Botoșani, o fi lucrat cumva…”
Sau când Grupul psaltic Tronos al Catedralei Patriarhale a înregistrat un CD și fostul rapsod de la Botoșani le-a cântat o doină…
”Am vorbit foarte puțin cu el aici, dar mi-a povestit că în urmă cu foarte mulți ani, peste 30, a fost la Moaștele Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. Și probabil că și Sfântul Ioan Iacob, tot din Botoșani, o fi lucrat cumva… El fiind chiar din Viișoara, foarte aproape de Crăiniceni”.
(Fratele Vasile, la Mănăstirea Sihăstria Putnei)
Tot târziu, când a ajuns ca monah în Țara Sfântă, Părintele Ambrozie avea să mai primească de la Fratele Vasile o mărturisire: ”Muncind o perioadă în Israel, tata a ajuns și la așezământul românesc. Mi-a spus: știi, printre toate cărămizile de acolo, eu am pus pomelnice cu numele noastre, a familiei, acolo la mănăstire. M-a atins lucrul acesta foarte mult și ajungând eu însumi acolo, mergând așa, refăceam în mintea mea traseul pe care mersese el. A fost greu, ca tată, să-și lase familia și să se ducă în Israel, să muncească pe căldurile acelea, cu greutăți, de asemenea și în Spania… Am fost copleșit de multe lucruri…”.
Firav la trup, sub povara celor peste 70 de ani de viață, Fratele Vasile lasă lumii nu doar pribegia, ci și cântecele sale. Un tezaur neprețuit, care păstrează pentru generațiile ce vor veni mărturii ale unui timp în care cântul hălăduia pe ulițele satului, la ciobanii osteniți ori prin casele cuminți ale țăranilor.
Astăzi, la racla Sfinților Siia, Paisie și Natan, un călugăr cu barbă albă, frate de mănăstire, se roagă pentru noi, cei rămași în lumea mare…
(Fratele Vasile de la Mănăstirea Sihăstria Putnei)