Unul dintre marii duhovnici ai României, părintele Teofil Părăian, a încetat din viaţă noaptea trecuta. Duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus din judeţul Braşov s-a stins din viaţă la Spitalul Militar din Cluj-Napoca.
Numit în rândul clerului "monahul bucuriei", părintele Părăian s-a născut în anul 1929, în localitatea Topârcea, judeţul Sibiu, într-o familie cu patru copii.
Orb din naştere, acesta a urmat cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, în perioada 1935 - 1940. Între 1948 şi 1952, părintele Teofil a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, iar la 1 aprilie 1953 intră în obştea Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.
La şapte ani după călugărire, preotul a fost hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan.
DUMNEZEU SA IL ODIHNEASCA IN PACE!
"Vreau ce vrea Dumnezeu cu mine!"
Părinte Teofil, sunteţi un om al bucuriei. Ce vă dă temei ca să fiţi aşa de optimist şi tot timpul bucuros?
Cred că toate lucrurile acestea sunt rezultatul vieţii pe care am trăit-o. Am sesizat anumite lucruri ca fiind importante. Dacă am citit Noul Testament, m-am oprit la afirmaţii care ţin de bucurie, am luat aminte la cuvintele Domnului Hristos care pun în atenţie bucuria, am luat aminte la textele liturgice, m-am oprit în mod special în chestiunile care vizează bucuria şi toate acestea mi-au format un orizont în minte, mi-au pus în atenţie bucuria cu care m-am întâlnit în scrierile respective şi după aceea cred că am avut şi eu un fel de formare spirituală care mi-a pus în atenţie bucuria. De exemplu, gândindu-mă la textele liturgice, faptul că am auzit la slujbă, "facă-se Doamne untdelemnul acesta untdelemn de bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică, izbăvitoare de toată puterea diavolească, pecete nestricată, bucurie a inimii, veselie veşnică", e deja un câştig pe care altul nu l-a luat în seamă cum l-am luat eu sau cum l-aş fi luat eu. Şi toate astea s-au adăugat cumva la sufletul meu şi eu mai mult m-am trezit în lumea asta lucrător de bucurie, decât m-am format ca lucrător de bucurie. Deci sunt nişte complexe de gând, nişte complexe de simţire, nişte complexe de mângâiere, nişte lucruri pe care eu nu le-am determinat în general, ci mai mult s-a adăugat la ceea ce sunt eu.
Părinte Teofil, nădăjduiţi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vedeţi ceva în lumea cealaltă, în veşnicie?
Dragă, m-am mai gândit eu la treaba asta singur, că dacă eu doresc să văd lumea aceasta şi n-o pot vedea, în veşnicie o să văd lumea care va fi în veşnicie? Şi răspunsul mi-a fost acesta: Dacă Dumnezeu va zice către mine: "Să ştii că eu şi-n veşnicie pe tine tot aşa te las!", n-aş putea zice altceva, decât: "Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!".
Adică eu cum sunt, sunt împlinit, nu mai trebuie să am ceva ca să mă împlinesc, sunt mulţumit cu cât este. Ştiu că alţii au mai mult, ştiu că alţii pot mai mult, mă bucur că pot ei şi ce nu pot eu, nu mă deranjează cu nimic pentru că viaţa nu se trăieşte prin comparaţie şi nici nu doresc să am ceva ce nu pot avea. Nu eu am venit pe lumea aceasta cu voinţa mea în situaţia aceasta de ştirbire, de îngrădire; nu eu o să hotărăsc ceea ce urmează în cealaltă vreme a vieţii mele şi în veşnicie. Vreau ce vrea Dumnezeu cu mine!
(extrase din cartea "Întâlniri cu oameni iubitori de Dumnezeu", în curs de apariţie la Editura Reîntregirea din Alba Iulia, carte ce cuprinde interviuri cu şi despre părintele Teofil Părăian)
