Cele mai interesante mărturii memorialistice ale lui George Enescu se referă la capodopera sa Oedipe, terminată în 1931, în țară (la Tulcea sau la Tescani). Oricum, multă vreme l-a urmărit această lucrare importantă, începând de prin anul 1913 până aproape de premiera pariziană din anul 1936 (aproape 23 de ani)... În legătură cu această operă, merită semnalat „finalul creștin” al lucrării, știind bine că Enescu era un român credincios... Deci, n-a fost greu să recunoaștem că el a rămas până la moarte un creștin credincios, chiar și într-o operă antică, aşa cum scria compozitorul Viorel Cosma, în cartea „Florilegiu enescian”.
Chiar atunci, după premiera operei Oedipe, la Paris, într-o seară de neuitat, un celebru muzician român, contemporan cu George Enescu, Mihail Jora (1889-1971), scria în ziarul Dimineața din 16 martie 1936 că de acum încolo „cei mai vajnici adversari ai lui Enescu nu vor mai contesta enorma sa personalitate creatoare, care se întâlnește o dată la un secol și pe care avem nemărginita fericire să o socotim a noastră, a românilor” (Viorel Cosma, Florilegiu enescian, p. 333).
Iar după 80 de ani, muzicologul citat mai sus (Viorel Cosma) preciza: „Au fost în istoria muzicală a românilor compozitori ca Dimitrie Cuclin (1885-1978), de la care au rămas nu mai puțin de 20 de simfonii, drame, comedii, librete de operă, poezii, eseuri filosofico-literare, studii de muzicologie și bizantinologie, de folclor și etnomuzicologie, manuale și tratate de știință muzicală, de estetică etc. Totuși, nimic nu egalează, în muzica românească autohtonă a secolului trecut, chipul genial al lui George Enescu, muzicianul care a întruchipat în sine nu mai puțin de cinci artizani străluciți ai condeiului componistic, ai viorii, pianului, baghetei și ai pedagogiei muzicale, ascunzându-și, cu modestia sa proverbială, virtuțile de poet, artist plastic, estetician, filosof, memorialist etc.” (Ibidem, p. 552).
Momente dramatice
Muzicologul Viorel Cosma, care a scris foarte mult despre Enescu, a încercat să precizeze cu aproximație necazurile și loviturile vieții care s-au abătut asupra genialului muzician român, remarcând că s-a vorbit foarte puțin despre viața dramatică, uneori chiar sfâșietoare, care l-a măcinat pe George Enescu cu mult timp înainte de tragicul sfârșit, de suferințele fizice și spirituale, care au fost nenumărate și foarte grele în viața lui. De aceea, el descrie câteva dintre aceste necazuri.
Depărtarea permanentă de casa părintească încă din fragedă copilărie, de la 6-7 ani, depărtarea de părinți și de locurile natale, îmbolnăvirea ireversibilă a mamei lui dragi, căreia îi scria în fiecare zi și de la Viena și de la Paris, necazurile acesteia de a-și pierde 11 sau 12 copii, izolarea ei de soț, tendința de a se călugări la Mănăstirea Văratec, moartea părinților și mai ales absența lui din țară chiar la înmormântarea lor. La toate acestea se adaugă nefericita căsătorie, la vârsta de peste 50 de ani, cu Maruca Cantacuzino (o piază rea pentru sensibilul artist, n.n.), episodul aventurii acesteia cu filosoful Nae Ionescu, înainte de căsătoria cu George Enescu, exilul dramatic la Paris, excluderea din Academia Română, unde fusese primit ca membru onorific la vârsta de
25 de ani.
S-au adăugat apoi suferințele fizice, morale și necazurile financiare din ultima parte a vieții, că atunci când el s-a îmbolnăvit, soția sa, Măruca, pe care o dezmierda, zicându-i Isis (zeița frumuseții), insista ca soțul ei, George Enescu, să fie internat într-un cămin (hotel) de bătrâni neputincioși din Paris. Dar niște români sensibili și cu oarecare posibilități l-au instalat într-o cameră la hotelul Atala din Paris, unde va și muri în curând.