În urmă cu mai bine de 10 ani, în 2016, actorul Andrei Ciopec vorbea într-un interviu acordat publicației noastre despre ”supraviețuirea prin compromis” într-o profesie care nu îl mai îndestula sufletește. Nu cunoscuse încă duhovnicia, dar începea să trăiască în duhul ortodoxiei. ”Faima şi notorietatea au pus uşor stăpânire pe actor”, rostea atunci artistul care intra în al 30-lea an al vieții.O viață plină de scormoniri pământești, de drumuri lungi prin lume și întortocheate cărări ale neștiutelor încercări, de experiențe de o duritate extremă uneori, de manifestări ale înaltelor frumuseți alteori. O viață de căutare. Căutarea Lui Dumnezeu, spune astăzi Părintele Ambrozie, fostul actor botoșănean Andrei Ciopec.
Născut pe 24 noiembrie 1986, în Botoșani, Părintele Ambrozie Ciopec își cinstește astăzi, 10 octombrie, ocrotitorul: Sfântul Ambrozie de la Optina (foto).
Un mare sfânt al ortodoxiei, despre care se spune că simțea durerile și necazurile oamenilor ca și cum ar fi fost ale sale. Deloc întâmplător, Sfântul Ambrozie a fost duhovnicul unor mari scriitori, de la Dostoievski la Tolstoi. Cronicarii vremii spun chiar că Dostoievski a fost atât de impresionat de pelerinajul său la Optina și la Bătrânul Ambrozie, încât a scris ultimul și cel mai mare roman al său, Frații Karamazov, cu scopul de a reprezenta chipul duhovnicesc al Bătrânului Ambrozie.
”Mă chema Andrei, acum mă numesc Ambrozie. Am primit numele Sfântului Ambrozie de la Optina. El s-a născut pe 23 noiembrie, eu pe 24 noiembrie. Sfântul Ambrozie de la Optina avea o dragoste atât de mare, încât cei mai mătrășiți oameni din lumea asta, cu sufletele chinuite, cei mai mari păcătoși, cei mai decăzuți oameni, găseau mângâiere la Sfântul Ambrozie, pentru că îi topea cu dragostea lui și îi primea. Și citind mai multe cărți despre viața Sfântului, am găsit foarte multe puncte comune”, ne mărturisește astăzi Părintele Ambrozie de la Mănăstirea Sihăstria Putnei.
Și pentru ca întâmplarea să fie și mai proniatoare, finalul Facultății de Teatru îl găsea pe tânărul actor Andrei Ciopec în rolul lui Dimitrie Karamazov din Fraţii Karamazov, în regia semnată de Bogdana Darie.
După 10 ani de aspre căutări, Părintele Ambrozie de la Mănăstirea Sihăstria Putnei a acceptat să ne vorbească despre viața în duhovnicie, despre revenirea la frumusețea creștinului, la bogăția ortodoxiei. Un interviu pe care - pentru că s-a așezat în tihna multor ore învăluite în liniștea mănăstirii - îl vom transmite cititorilor noștri în mai multe părți.
Vă invităm să îl re-descoperim pe Părintele Ambrozie Ciopec, astăzi în prima parte a unui fluviu-interviu realizat la Mănăstirea Sihăstria Putnei, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, precum și a Părintelui Arhimandrit Iosif, starețul Mănăstirii Sihăstria Putnei.
D o r u l d e D u m n e z e u
Florentina Toniță: Părinte Ambrozie, dintru început vă mulțumesc pentru că ați fost de acord cu această (con)vorbire, la un deceniu de la interviul realizat ”în lume” și publicat, ulterior, în volumul ”Portrete memorabile” (Editura Junimea, 2022). Mulțumesc, deopotrivă, Înaltpreasfințitului Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, precum și Părintelui Arhimandrit Iosif, starețul Mănăstirii Sihăstria Putnei, pentru binecuvântare și îngăduință față de solicitarea mea cu privire la acest nou demers jurnalistic. În urmă cu 10 ani, în primăvara anului 2016, realizam un interviu aproape atipic, i-am spus atunci, cu actorul Andrei Ciopec. Un actor care vorbea despre scenă, dar care își radiografia propria profesie dintr-o perspectivă ortodoxă. De fapt, aveam atunci în fața mea un om care își mărea dorul de Dumnezeu, așa cum ați și mărturisit, de altfel. Părinte Ambrozie, când a început acest dor de Dumnezeu?
Părintele Ambrozie Ciopec: În mod inconștient, de când m-am născut; fără să îmi dau seama de lucrul acesta. Apoi, crescând, cred că dorul acesta de Dumnezeu s-a manifestat în foarte multe feluri. Nu am știut să pun, concret, degetul pe ceva și să numesc. De mic am trecut prin foarte multe etape. Cred că primele manifestări artistice au fost la grădiniță, când doamna educatoare chiar a hotărât să-și dea un examen de grad - sau așa ceva - cu mine, eu recitând poezii sau interpretând ceva sau cântând ceva, nu mai știu exact. Apoi, în școala generală s-au montat anumite scenete, țin minte că am interpretat rolul Omului cu scaun la cap și un Om de zăpadă, în rest activități artistice la serbări.
Vedeți, în legătură cu acordarea de interviuri, în cazul unui viețuitor de mănăstire încă proaspăt și încă fragil (spun ”încă” pentru că noi toată viața suntem în procesul acesta de autocunoaștere, de definire) - și nici nu am dat foarte multe interviuri în cariera mea (poate mult spus carieră!) artistică -, așadar vă mărturisesc că eu, în încercarea de a mă pregăti pentru acest interviu, am adunat multe gânduri care mă frământau și pe care am zis că aș putea să le aștern în fața dumneavoastră, punându-mi sufletul pe tavă… Am fost la Secretariatul Mănăstirii, am căutat interviurile mai vechi, le-am printat pentru a le citi, în ideea de a nu mă repeta… Însă, surpriză, ele sunt printate, așa cum le-am luat de la Secretariat, dar fără să am nicio secundă timp să le răsfoiesc. Cred că tot de la Dumnezeu este asta, poate că nu îmi folosea să scormonesc ceea ce am spus la un moment dat. Am notat gânduri, pentru a realiza o posibilă hartă a discuției noastre, repere pe care să le accesez din când în când. Am vrut să le centralizez, dar nu am mai făcut nici asta…
-Mă iertați că vă întrerup, Părinte Ambrozie, doar ca să adaug că Dumnezeu ne-a pregătit o altă ”hartă” a acestei întâlniri. Ne aflăm la Mănăstirea Sihăstria Putnei – în bisericuța din cimitir, după Privegherea de sâmbătă seară, nu avem curent electric și realizăm acest interviu la lumina lumânărilor…
-Da, și mi se pare minunat! Mai ales că fiind aici, în cimitir, am un sentiment vag de Înviere. Noaptea de Înviere. Da, suntem în bisericuța din cimitirul mănăstirii, bisericuță ctitorită de Înaltpreasfințitul Pimen și o credincioasă, Aglaia. Aici, în fața bisericuței, este înmormântat Înaltpreasfințitul Pimen, care și-a ales ca loc de veci Sihăstria Putnei, în primul rând datorită dragostei pe care a purtat-o Sfinților Sila, Paisie și Natan, sfinți pe care îi avem aici, în mănăstire. Tot aici este înmormântat și Părintele Proclu Nicău, ucenic al Sfântului Cleopa Ilie. Mai adaug ceva: este și un pârâiaș aici, în fața bisericii, și chiar am avut bucuria ca, pentru cinci ani de zile, să am chilia peste acest pârâiaș și să văd de la mansarda în care stăteam, în fiecare seară, candelele aprinse în cimitir, să văd mormântul Înaltului Pimen, mormântul Părintelui Proclu, să văd bisericuța. Iar primăvara, când înfloreau mălinii, bătea vântul și florile de mălin îmi ajungeau în chilie; flori de mălin pe care eu le-am considerat cele mai frumos mirositoare flori ale unui copac, poate și pentru faptul că eu, până să vin aici, nu am văzut niciodată mălini. Auzeam și susurul apei, al pârâiașului care se află aici. Am trăit ca într-o poveste, ca într-un basm, într-un loc în care nici nu îmi închipuiam că aș putea să trăiesc vreodată…
-Să ne întoarcem la basmul copilăriei, la dorul de Dumnezeu…
-La dorul de Dumnezeu, da. De-a lungul timpului am desfășurat foarte multe activități. Am fost la cercul de șah, am fost la karting, am fost la cercul literar, la informatică, la navomodele, la aeromodele. Menționez lucrurile acestea pentru a conștientiza și eu și pentru a vă spune și dumneavoastră, să împărtășesc faptul că, de mic, această căutare a Lui Dumnezeu, acest dor de Dumnezeu s-a manifestat în diferite și diferite moduri… În școala generală am început Qwan Ki Do, am făcut vreo luni. Apoi sporturi în școală: fotbal, baschet… Nu eram bun la absolut niciunul, chiar încurcam foarte mult și de asta nici nu eram luat prin echipă, pentru că mai degrabă doreau să se lipsească de mine decât să mă aibă în preajma lor. Apoi am mers și la tenis de masă, acolo chiar începusem să mă descurc puțin, îmi și plăcea. Tot în școala generală, am început să merg la basseball, la Casa Tineretului, cu un coleg de-al meu de clasă.
La terminarea clasei a VIII-a, am început să fac sală. Culturism. Lucru pe care l-am făcut constant 15 ani aproape. Nu am făcut de performanță, ci pentru mine, dar ajunsesem, într-un mod personal, să ating anumite performanțe. Însă nu manifestate vădit. În timp ce făceam culturism, am început să practic și kickboxing, pentru doi ani, cu antrenorul Cătălin Iorga. Apoi am descoperit stilul lui Bruce Lee, Jeet Kune Do, pe care l-am practicat destul de mult timp, antrenat fiind de si-fu Cătălin Amariei. După ce l-am practicat într-un mod organizat în Botoșani, continuam să fac singur antrenamente cât timp am fost și prin Spania și prin București îmi plăcea foarte mult. Rezonam foarte mult cu teoriile lui Bruce Lee, pe care dacă stau bine și mă gândesc astăzi, el nu le-a emis dintr-o superficialitate, ci în momente de suferință foarte puternică s-a exprimat în anumite moduri care și-au pus amprenta asupra mea. Chiar avea o zicere: ”Be Water, My Friend!” (trad. ”Fii Apă, prietene!”). Dacă pui apă într-o cană de ceai, apa ia forma cănii de ceai, dacă o pui într-un pahar de apă ia forma paharului; spunea să fim ca apa, să ne mulăm pe orice situație. Și stau și mă gândesc, am găsit la un moment dat o definiție a monahului, care spunea că monahul este omul universal. Unindu-se cu Dumnezeu, el se unește cu toată lumea și îi înțelege pe toți și poate nu e înțeles de nimeni. Este singur cu Cel singur. Singur cu Dumnezeu. După Jeet Kune Do am ajuns la prima facultate, la Administrație Publică.
Și în timp ce eram student, am început să fac figurație simplă la tot felul de proiecte. Mă simțeam neîmplinit, fiind la Administrație Publică și având o latură artistică, pe care doream să o manifest… Am făcut figurație simplă, după aceea figurație specială, rol secundar, rol episodic… În timp, am ajuns și la roluri principale prin reclame, prin sitcom-uri, prin seriale, prin teatru, teatru radiofonic, dublaj de voce…
”Am crezut că, punându-mi măști peste măști, mă voi vindeca de golurile pe care le-am avut în suflet!”
-Era o compensație la asperitatea facultății pe care o urmați atunci, cea de Administrație Publică? Exista la acea vreme gândul către o facultate de teatru?
-Cumva, doream să echilibrez niște lucruri. Cred că era o acumulare, de fapt, de care eu nu-mi dădeam seama. Dar, ca să revenim la întrebarea dumneavoastră, era tot acel dor de Dumnezeu. Pur și simplu căutam, doream să mă manifest, doream să văd cum pot să mă exprim, ce pot să fac? Apoi am ajuns prin Spania, prin America. Într-un final m-am întors și, în 2011, am început, într-adevăr, studiile la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC), la clasa domnului Florin Zamfirescu.
-Ați găsit la UNATC, la Facultatea de Teatru, ceea ce căutați de atâta vreme? V-a împlinit?
-Da, m-a împlinit. M-a împlinit foarte mult atunci. De ce? Pentru că de mic am simțit că aveam niște lucruri deficitare, ca să zic așa. Încurcam, nu eram foarte îndemânatic și acolo, la facultate, am făcut foarte multe exerciții de atenție, exerciții de lucru în echipă, de dezvoltare a creativității, a imaginației, a atenției distributive…
Lucruri care, vedeți dumneavoastră, atunci, pe moment, mă împlineau și mă creșteau. Atunci, într-adevăr, mă hrăneam foarte mult din ele, mă hrăneam pentru că mă puneau în valoare, îmi creșteau ego-ul foarte mult, îmi creșteau stima de sine, slava deșartă, mândria, lucruri cu care acum încercăm, fiecare după puterea noastră, să ne luptăm, să le îndepărtăm de la noi, să ne debarasăm de ele.
(În rolul lui Dimitrie Karamazov din Fraţii Karamazov, în regia semnată de Bogdana Darie)
-Îngăduiți să mă întorc o clipă la interviul de acum 10 ani. Îmi spuneați atunci că ați citit foarte multe biografii ale marilor actori, îi aminteați pe Al Pacino, pe Robert De Niro, Brando și pe mulți alții. Era o listă întreagă. Mărturiseați la acea vreme că ați găsit multe traume în copilăriile acestora. Și că, de la un punct, actoria devenea pentru ei o formă de expresie pentru a obține o validare în fața lumii, dar că, de fapt, existau multe goluri în aceste vieți. Mai târziu, când ați început a cerceta Viețile Sfinților, nu ați găsit acolo nicio nevoie de validare, chiar dacă ”traumele” erau și ele cu duiumul... Dacă, într-o parte, acei mari actori căutau validarea, recunoașterea în fața lumii, sfinții căutau smerenia. Părintele Proclu - pentru că tot suntem aproape -, spunea atât de minunat: ”Dumnezeu iubește pe omul smerit, nebăgat în seamă de nimeni. Toți sfinții au avut smerenie”. Sunt două laturi ale omenescului, până la urmă, pentru că sfinții au trăit asta printre noi, pe pământ, poate fără acele goluri… Cum ați reușit să treceți de la acea nevoie de validare - pe care orice actor o caută, are nevoie de ea, se hrănește din ea, cum spuneați mai devreme -, la această străduință pentru smerenie, la devenirea întru smerenie a monahului? Pare o trecere bruscă… Sau nu?
-Pare! Aș prefera termenul de revenire, nu de devenire. Până într-un punct al vieții doream să devin ceva. Acum îmi doresc să revin. Să revin la starea omului fără păcat. La starea omului curat, creat de Dumnezeu, ca acel om să-i dea Slavă Lui Dumnezeu. Ați spus că sfinții nu au avut acele goluri în viața lor. Au fost sfinţi care au avut foarte multe goluri şi chiar mai mari decât au avut aceşti actori! Doar că diferenţa a constat în faptul că ei nu au încercat să umple acele goluri cu ceva lumesc, ci cu ceva dumnezeiesc. Ei şi-au îndreptat atenţia spre Dumnezeu. Sunt foarte multe vieţi de sfinţi care descriu copilării dezastruoase… Îmi vine acum în minte Sfântul Teofil de la Kitaev cel nebun pentru Hristos. Nu știu dacă sunt mulți cei ce știu, dar în filmul ”Ostrov”, sunt inserate foarte multe momente din viața Sfântului Teofil de la Kitaev. De vreo trei ori a încercat mama lui să îl omoare. Iată, un sfânt cu o copilărie nefericită, și au fost foarte mulți. Sfânta Filofteia, chiar și Sfânta Parascheva pe alocuri… Vreau să spun că sfinții au avut alte mijloace de a lupta, ei au avut alte modalități de a umple acele goluri și, cu adevărat, cred că au făcut alegerea cea bună.
Eu nu am știut. Și am crezut că, punându-mi măști peste măști, peste măști, mă voi vindeca de golurile pe care le-am avut în suflet. Și pe care le am, pentru că nu le-am vindecat încă. Toată viața mea, și cred că a multora, dacă nu a tuturor, este, cum îmi place mie să zic, șantier în lucru. Așa ne este și sufletul, așa ne sunt și mintea și trupul, un șantier în lucru. Permanent în lucru!
S-a citit de curând la trapeza de la mănăstire... Trapeza este locul în care se mănâncă; la noi, la mănăstire, sunt trei trapeze: trapeza părinților, trapeza de protocol și a pelerinilor. Și în timpul mesei, cât timp părinții și frații de mănăstire iau masa, se citește un cuvânt de folos dintr-o carte. Acum la rând a fost Everghetinosul, așa se cheamă, este o carte, ediție bilingvă, editată de Mănăstirea Vatoped, vol. 1, 2 și 3. Și acolo, în Everghetinos, și nu doar acolo, dar acolo de curând am reauzit lucrul acesta, că de dimineață până seară, dacă vrea, omul poate să ajungă la măsură dumnezeiască. E de ajuns o singură mișcare a sufletului, care te poate scoate din iadul pe care îl trăiești.
(Preasfințitul Părinte Nectarie de Bogdania și Părintele Arhimandrit Iosif)
”Părintele Stareț mi-a spus că este ultima oară când îmi dă binecuvântare pentru așa ceva…”
-E de ajuns și o secundă ca să te pierzi…
-Categoric! Dar să aduc vorba un pic și de Dostoievski, care spunea foarte frumos că omul care nu atinge iadul nu poate să renască. Pentru că este adevărat. Doar de acolo, din fundul iadului, îți vine să urli cât de tare poți către Dumnezeu. Și, de multe ori, abia atunci conștientizăm cât de departe suntem de Dumnezeu. Și abia atunci strigăm cu adevărat către Dumnezeu și Dumnezeu ne scoate de acolo.
Dar eu nu am trecut încă pârleazul, ca să zic asa. Eu nu am ajuns, poate nici măcar să încep lupta cea bună, în sensul în care să mă lupt cu adevărat cu mândria mea, cu ego-ul meu, cum spun sfinții părinți, cu omul cel vechi.
Pentru că, vedeți, m-am gândit din nou: poate și faptul că am acceptat acest interviu este o dorință a mea de validare. O dorință de a ieși în evidență, pe care încă o am. O dorință de a fi cunoscut, pe care încă o am… Eu am lucrurile acestea, și toți le avem în diferite măsuri. Doar că, dacă le îndreptăm spre Dumnezeu, uitați, ne poate valida Dumnezeu! Putem să fim cunoscuți de Dumnezeu... Mi-am pus problema asta! Eu am acceptat cu tot dragul, nu vreau să pretind că de fapt n-am vrut să fac interviul sau... Nu, am vrut și chiar mi-am dorit foarte mult să-l facem și m-a frământat îndelung ideea acestui interviu. Vreau să menționez faptul că au mai fost două publicații destul de mari, una ortodoxă și una laică, care mi-au propus să facem un interviu; la una fostul Părinte Stareț, astăzi Preasfințitul Nectarie de Bogdania, nu mi-a dat binecuvântare, și cealaltă nici nu am mai spus-o părintelui.
Înainte de a veni aici, la Sihăstria Putnei, am stat nouă luni la Mănăstirea Ponor. După câteva luni de zile de stat în Mănăstire am coborât până în Aiud. Și cineva mi-a spus că a apărut un articol despre mine după plecarea mea la mănăstire. M-a răscolit un pic… Apoi, când am ajuns aici, la Sihăstria Putnei, a venit un actor, Andrei Dumitrescu (foto dreapta), a făcut o fotografie cu mine, a postat-o pe internet, a ajuns la o publicație, de acolo a ajuns și la cineva de la publicația Basilica, și de la Basilica l-au contactat pe Părintele Stareț de atunci și și-au exprimat dorința de a realiza un interviu cu mine. Bineînțeles, am acceptat, am și vrut, și acela a fost un prim interviu pe care l-am dat în mănăstire, pentru Basilica. Și un al doilea, a venit domnul Răzvan Bucuroiu, de la Lumea Credinței, a realizat un material video cu Părintele Stareț Nectarie și, eu fiind în preajma sfinției sale, a dorit să realizăm și un material în scris, care a apărut în Lumea Credinței.
Și acum trebuie să menționez și lucrul acesta: mi-a spus Părintele Stareț Iosif că este ultima oară când îmi dă binecuvântare pentru așa ceva, de altfel aceasta este și prima de când este stareț. Și nu doar din partea sfinției sale simt că e de bun augur să vină gândul acesta, cât și din partea mea, nădăjduiesc, cu ajutorul Dumnezeu, să fie ultimul material de acest gen.
În rest, nădăjduiesc că mă va ajuta bunul Dumnezeu să-mi fac cu adevărat o lucrare a viețuitorului de mănăstire. Vedeți, poate omul să câștige lumea întreagă, dar sufletul său, dacă și-l va pierde, ce va face? Și în sensul acesta, acest interviu poate fi de folos multor oameni, dar eu, dacă ajung să nu mă mântuiesc, mă primejduiesc… Am găsit o scriere foarte frumoasă, care spunea: prefer să-i vorbesc Lui Dumnezeu despre voi, decât să vă vorbesc vouă despre Dumnezeu. Pentru că este cu adevărat mult mai câștigat omul care vorbește cu Dumnezeu despre oameni, decât omul care vorbește cu oameni despre Dumnezeu.
Când predică un preot, el poate să predice în mod individual, personal, la o persoană, două, trei, un grup de zece sau în biserică, trei sute de oameni, cinci sute, o mie de oameni. Se pot folosi. Când, să zicem, dăm un interviu și apare așa, la o scară mai largă, câteva mii de oameni sau, dacă e cineva cunoscut, zeci de mii de oameni, cine știe, sute de mii de oameni… Da, e un lucru bun… Dar un monah smerit, nu neapărat monah, extindem către un creștin, un ortodox smerit care stă în fața icoanei și se roagă din inimă, cu siguranță poate fi de folos întregii lumi. Un singur om, în ascuns, care poate folosi lumii întregi, decât un om, la vedere, care poate folosi la 1, 10.000, 100.000...
-Mărturisesc, la rândul meu, că m-am gândit mult dacă să solicit acest interviu. Ca să nu tulbur! M-am gândit că întorc în trecut un monah care știu cât de mult se străduiește să trăiască în prezent, pentru mântuire și pentru Dumnezeu. Însă, după cum știți, Părinte Ambrozie, am realizat câteva interviuri în ultimii 15 ani, realizaserăm și interviul acela din 2016 în care, fără să îmi fi spus ceva despre alte planuri, îmi vorbeați totuși despre o nouă călătorie. Iar eu trăsesem atunci o concluzie, chiar am scris în introducerea acelui interviu că ”Andrei Ciopec este ceea ce ce s-ar numi, dacă ar exista o asemenea tipologie, un actor creștin”.
Iar atunci când am solicitat acest interviu, după cum v-am și spus, era pentru că trebuia să închei un parcurs. Era multă poveste în spate și ea rămăsese neterminată. Așa am privit eu acel interviu din 2016, ca pe ceva neterminat. Și dacă acum va fi să se încheie, nădăjduiesc să fie ziditor până la capăt.
-Să dea bunul Dumnezeu! Vă mulțumesc că v-ați dus la îndeplinire gândul. Cum ați spus și dumneavoastră, trebuie să mulțumim Înaltpreasfințitului Calinic și Părintelui Stareț Iosif pentru realizarea acestui material, dar în primul rând Lui Dumnezeu pentru că a creat acest prilej.
”Cu adevărat și-a pus amprenta foarte mult asupra vieții mele!”
-Aș vrea să ne oprim acum la un nume care, recunosc, îmi aduce o mare bucurie de fiecare dată și știu că veți primi cu aceeași bucurie tema aceasta: Părintele Cleopa. De la copilul care, într-o zi, a stat pe genunchii Sfântului Cleopa, la Părintele Irineu Curtescu - ucenic și, deopotrivă, adus în mănăstire de Sfântul Paisie, făcut duhovnic de Părintele Cleopa, ați intrat în Mănăstirea Sihăstria Putnei pe 2 decembrie (ziua de prăznuire a Sfântului Cleopa Ilie). Restul vă las să povestiți. Așadar, ce reprezintă Sfântul Părinte Cleopa pentru dumneavoastră?
-Da. Într-adevăr, nouă ne place să punem lucrurile sub un reflector și să le împingem în față, poate un pic să le și exagerăm. De multe ori m-am gândit la lucrul acesta. Vedeți dumneavoastră, sunt oameni care au stat un an, care au stat zece ani, care au stat douăzeci de ani, care au stat patruzeci de ani lângă Sfântul Cleopa, care au fost ucenici de chilie ai Sfântului Cleopa, care au fost călugăriți, care au fost propuși spre hirotonie de Părintele Cleopa, care s-au spovedit la Părintele Cleopa, pe care i-a binecuvântat, cărora le-a citit rugăciuni. Iar eu l-am întâlnit, săracul de mine, o singură dată, în copilărie… Dar, da, cu adevărat și-a pus amprenta foarte mult asupra vieții mele.
”Dumnezeu nu îngăduie niciunui rău să se întâmple dacă nu iese un mare bine din el!”
-Știți că nu există coincidențe…
-Părintele Constantin Galeriu spunea nimic nu e întâmplător, totul e proniator. Ulterior, un părinte de aici, din mănăstire, care acum este la Mitropolie, la Iași, Părintele Hrisostom Rădășanu, mi-a spus că, de fapt, întâmplător vine tot de la in templum, adică tot în casa lui Dumnezeu. Deci întâmplarea este tot ceva proniator. Adică toate care se întâmplă sunt sub atenta veghere a Lui Dumnezeul. De ce? Pentru că spune clar că nici un fir de păr din capul nostru nu cade fără știrea Lui. Și trebuie să credem lucrul acesta cu tărie!
Revenind, a fost ceva extraordinar pentru mine faptul că am întâlnit un Sfânt în viață. Mai ales un botoșănean, nu orice sfânt! Că l-am întâlnit în viață, o singură dată în viață! Și totuși, acel simplu și scurt moment a rămas ca ceva foarte, foarte marcant pentru viața mea.
Știu că ați menționat într-un articol, de când sunt în mănăstire, ați scris despre ”legătura mai puțin știută a Părintelui Ambrozie cu Sfântul Cleopa Ilie”. Repet, mă simt ca un impostor, în sensul în care exagerez lucrurile… L-am întâlnit o singură dată. Dar pentru mine, aș putea să zic acum, punându-mi dumneavoastră întrebarea aceasta, că a însemnat de fapt totul.
Fericitul Augustin le-a spus ucenicilor săi: Mergeți și propovăduiți ceea ce v-am învățat și doar dacă este nevoie folosiți și cuvintele! Și cred că ceea ce mi-a transmis mie Părintele Cleopa atunci a fost ceva peste granițele acestea lumești, a fost ceva din altă lume.
Fiind într-o mulțime de copii aflați într-o excursie, m-a văzut în acel grup și m-a chemat la el, m-a întrebat cum mă cheamă și i-am spus: Andrei. Zice: știi ce înseamnă Andrei în greacă? Nu știu, i-am spus. Bărbat, curaj!, apoi mi-a zis: stai aici la moșul pe genunchi și haideți toți să vă povestesc viața Sfântului Andrei. Acolo, la chilie. Nu am dat importanță, vă dați seama, acelui moment. Nici nu mai știu viața cărui Sfânt Andrei ne-a povestit-o. Nu știu dacă a Sfântului Apostol Andrei sau a Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos… De fapt, nici nu contează cât stai lângă un om. Iuda a stat mai mulți ani lângă Mântuitorul și L-a trădat. Tâlharul a stat puțin și s-a mântuit. Încerc să conturez tot faptul acesta, că mă simt ca un impostor, pentru că a fost o singură întâlnire!
Dar cum a avut ecou această întâlnire, în continuare este mai minunat decât întâlnirea cu Sfântul Cleopa.
După mulți ani în care nu m-am spovedit, nu m-am împărtășit și mă îndepărtasem de Biserică, după ce am umblat pe la tot felul de…, nici nu știu cum să le zic, pe la yoga, pe la reiki, meditație transcendentală, tot felul de activități din acestea ”spirituale”, care credeam eu că o să mă elibereze, că o să mă vindece, de ce nu, sufletește, trupește, mental, pe mine m-au îndepărtat de Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu îngăduie niciunui rău să se întâmple dacă nu iese un mare bine din el. Și am acumulat experiență, am acumulat informație, care nu neapărat m-au zidit, poate m-au împovărat, dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a venit să strice ce avem deja, ci să desăvârșească.
După aceste momente, după această depărtare de Biserică, am ajuns din nou la liman, datorită unei colege de breaslă, Ana Maria. Spunându-i că am fost și acolo, am fost și acolo, am fost și acolo, ea mi-a spus: Uite, eu am întâlnit un părinte minunat, am avut o discuție extraordinară cu el, nu vrei să-l cunoști? Zic: Ba da. Și am mers la Biserica ”Sfântul Silvestru” din București, unde l-am cunoscut pe Părintele Cristian Galeriu, nepotul Părintelui Constantin Galeriu. Prima dată când am fost la sfinția sa, i-am zis că vreau să mă spovedesc și să-i spun ce am pe suflet, pentru că aveam lucruri care mă apăsau foarte mult, gânduri, tot felul de lucruri și stări care mă împovărau.
Stăteam și mă gândeam în zilele din urmă, dacă am avea deasupra capului nostru un ecran pe care să se vadă ce gândim, ce stări avem, ce sentimente avem, cred că ne-am îngrozi și noi de noi și alții de noi și noi de alții. Suntem în biserică acum. Să facem un exercițiu de imaginație, deși Sfinții Părinți spun că imaginația este puntea diavolului, prin care diavolul acesta intră în minte. Dar mă exprim așa, pentru că altfel nu știu, să facem acest exercițiu de imaginație și să vedem cum ar arăta un preot uitându-se de la Altar, în toată biserica, și să vadă numai ecrane deasupra fiecăruia și să vadă toate gândurile fiecăruia. Cred că ne-am speria, vorba românului, ne-am cruci de ce am vedea acolo! Și spun lucrurile acestea, pentru că și acum am tot felul de gânduri, tot felul de stări, tot felul de fluctuații, ca vremea... Vorbesc de mine, ceilalți nu știu, dar probabil că în mare parte toți oamenii avem lucrul acesta, mai mult sau mai puțin.
(Părintele Cristian Galeriu, nepotul Părintelui Constantin Galeriu)
”Mi-a spus: Du-te lângă biserică și sărută crucea bunicului meu…”
-Și l-ați întâlnit pe Părintele Cristian Galeriu…
-Și l-am cunoscut pe Părintele Cristian Galeriu, în starea aceea apăsătoare pe care o aveam. Am vorbit cu el, m-am liniștit. Și primul lucru pe care mi l-a spus, după ce am terminat de vorbit cu el, nu mă spovedisem, doar ”m-am programat” pentru o spovedanie… Mi-a spus: Du-te lângă biserică și sărută crucea bunicului meu, a Părintelui Constantin Galeriu, ca și cum i-ai săruta mâna. Și m-am dus la Părintele, am sărutat crucea, am pus capul pe cruce... Nu pot să zic că am simțit ceva deosebit sau că am avut cine știe ce trăire, dar am făcut lucrul acesta ca un prim act de ascultare față de părintele care ulterior mi-a fost, câțiva ani, duhovnic.
Și la un moment dat am mers și am vorbit cu duhovnicul părintelui Cristian Galeriu, părintele Petre Comșa pe atunci (foto dreapta), acum Ieroschimonah Marcu Comșa în Muntele Athos, în Kavsokalivia, la Chilia Sfântului Acachie. Și am mers și l-am cunoscut și pe părintele - actualul Marcu Comșa, cel care a fost ucenic al Părintelui Constantin Galeriu timp de 17 ani. Când a murit Părintele Galeriu, Părintele Marcu s-a dus să se spovedească la Părintele Irineu Curtescu. Și când am mers și eu la Părintele Marcu, Părintele Petre Comșa pe atunci, după o perioadă de timp, nu mai știu cât, mi-a spus: Te trimit și la duhovnicul meu, la Părintele Irineu Curtescu. El este un duhovnic cu CV, așa cum cauți tu.
Seara am ajuns acasă și l-am căutat pe You Tube. Iar prima predică cu sfinția sa, pe care am ascultat-o, a fost una la un botez, predică pe care o reascult ori de câte ori am ocazia, chiar și fiind în mănăstire. Am rămas fascinat de toată predica, dar cu precădere de câteva cuvinte care parcă mereu îmi răsună în minte: Preotul nu trebuie să aibă funcții!
Părintele Irineu, la momentul de care spun, era în București. M-am dus la Părintele Irineu. Și când am intrat, mi-a spus: Dar tu ai mai fost pe aici, nu? Zic: Nu am mai fost, părinte. I-am spus ce aveam pe suflet și mi-a spus așa: Di-acuma-nainti ti țâi di mini!
-Moldoveanul nostru din Vaslui…
-Da! Părintele Irineu Curtescu a fost ucenicul a patru Sfinți. Sfântul Paisie Olaru, Sfântul Cleopa Ilie, Sfântu Petroniu Tănase și Sfântul Sofian Boghiu de la Antim. Și, cu ajutorul Lui Dumnezeu și al Maicii Domnului, zic eu că m-am ținut de Părintele pe cât am putut, pentru că în toată activitatea artistică pe care o aveam, mergeam, fără să exagerez, aproape zilnic la sfinția sa, când venea în București, aproape zilnic.
(Părintele Irineu Curtescu alături de Sfântul Sofian Boghiu)
”Părinte, ce-ați făcut cu mine?”
-Simțeați deja că se schimbă ceva?
-Categoric! Categoric! De curând, având niște probleme medicale, am ajuns în București și am fost și pe la Biserica ”Sfântul Silvestru”, unde m-am întâlnit și cu Părintele Cristian Galeriu. Întrebarea mea, dând timpul în urmă, a fost următoarea: Părinte, ce-ați făcut cu mine? Cum de m-ați suportat atâția ani ca fiu duhovnicesc? Cum de ați putut să mă îndrumați în tot haosul în care eram? Și Părintele mi-a răspuns: E mâna Lui Dumnezeu!
Când am început să merg din nou la Biserică, după o lungă perioadă de ruptură, am fost primit în sânul familiei Silvestrene, ca să zic așa… Un părinte care a fost - și este, așa îl consideram - cel mai bun prieten al meu dintre oamenii care sunt apropiați de biserică (aveam şi alţi buni prieteni, nu neapărat mergeau la biserică, dar care aveau căutări spirituale foarte puternice şi cu care aveam discuții constructive foarte frumoase), părintele de care vă spun este Părintele Mihai Cozariu (foto stânga), care chiar acum câteva zile a fost aici cu familia. Este părintele care m-a luat acolo, la ”Sfântul Silvestru”, și în strană, mi-a dat să citesc, să țin isonul, de cântat nu prea știam și nici acum nu știu foarte mult, dar m-a luat acolo și m-am bucurat.
L-am cunoscut acolo și pe Părintele Mihail Bucă, venind odată i-am dat cartea mea de poezii, ne-am legat unul de altul, m-a chemat la Tronos, mergeam la cântări, nu la foarte multe. Am fost și la înregistrarea unui CD, dar nu de muzică psaltică, ci de cântece patriotice. Pe acelea le puteam eu cânta și cântecele patriotice le iubesc foarte mult.
-Sunt și în specificul Grupului psaltic Tronos!
-Da, eu iubesc foarte mult cântecele patriotice și colindele. Sfântul Paisie Aghioritul spune că aceste cântări te apropie foarte mult de Dumnezeu și îți cresc și dorul de Dumnezeu, dar și dragostea față de țară, de neam, de lucruri foarte frumoase. Ei au o activitate foarte frumoasă și am participat la înregistrarea acelui CD împreună cu tata, care venise din Spania în vizită. Și atunci și tata le-a cântat o doină celor din Tronos. Mi-aduc aminte starea aceea, rămăseseră toți fără glas...
(Părintele Ambrozie Ciopec și Părintele Mihai Bucă)
(Vom reveni cu partea a doua a materialului pe 24 noiembrie)
