Un articol scris de italianca Ștefania Conti și publicat de Moondo, prezintă pe scurt printre alte aspecte istoria migrației italiene în România și pune accent pe asemănările cu ceea ce se întâmplă în timpurile noastre. Dacă în secolul al XIX-lea și în prima parte a celui XX erau italienii cei care migrau în România cu speranța unui viitor mai bun pentru ei și copiii lor, de această dată suntem noi, românii, care am luat drumul străinătății, iar printre alte țări unde am ales să ne oprim se numără și Italia.
Iată câteva pasaje din articolul scris de Stefania Conti:
«La sfârșitul secolului al XIX-lea, mii de familii italiene s-au deplasat în regiunea Dobrogea, „unde clima era bună și terenul era darnic”, scrie Andrea Raluca Torre, antropolog, autor al unei cercetări pe această temă pentru Universitatea din Londra. Din datele privind emigrarea italiană în acea perioadă, reiese că italienii care migrau în România proveneau în special din regiunile Veneto și Friuli și doar puțini din regiunile sudice ale peninsulei
Regatul României a luat ființă în 1881 și a anexat la teritoriul său regiunea Dobrogea. Era mare nevoie de mână de lucru și drept urmare s-a încurajat migrația internă și externă. Nou-sosiților li se oferea posibilitatea de a lucra și de a deveni proprietari ai unui teren. Italienii din Veneto și Friuli au fost printre primii care au răspuns acestei oferte. Dobrogea devenise un adevărat „Eldorado” pentru ei. Migrau în această regiune unde deveneau pietrari, tâmplari, zidari, fierari sau fermieri. Alții lucrau la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX la construcția căilor ferate. În 1899, aproape 1.400 de italieni trăiau în zona Dobrogiei, iar până în anul 1928 numărul lor a crescut aproape de 2.000, când unii dintre cei care s-au stabilit în orașe precum București sau Sinaia au ales să se întoarcă în mediul rural. În toată România, în anul 1901 erau 8.000, în 1930 aproximativ 60.000 de imigranți italieni.
Una dintre cele mai numeroase comunități de italieni era în localitatea Greci, în apropiere de Tulcea, unde cele cinci cariere de granit au dat de lucru la mulți dintre ei, mai ales din două motive: erau meșteri la tăierea acestei pietre foarte rezistente și doar ei, italienii, acceptau o muncă atât de grea. Delegatul italian Beccaria Incisa scria în anul 1892: „Compatrioții noștri sunt foarte mulțumiți de salariul pe care îl primesc, mult mai mare decât ceea ce pot avea în țara lor.” Inspectorul italian pentru imigrare Di Palma, raporta câțiva ani mai târziu: „Într-un an, suma totală a economiilor acumulate de lucrătorii italieni este de aproximativ 4 milioane de lire, în aur”.
Era inevitabil să nu apară și probleme de integrare socială. Guvernul român a folosit adesea legi dure împotriva imigranților care creau probleme de „ordine publică” sau care pur și simplu nu aveau documente legale necesare regimului de ședere pe teritoriul țării noastre. Repatrierile erau pe ordinea de zi, dar mulți scăpau de controale și rămâneau ca imigranți ilegali. Carmine Senise, șefa poliției fasciste italiene, scria că „Legația de la București indică faptul că unii compatrioți, care au ajuns în România temporar, nu părăsesc țara după expirarea permisului de ședere și provoacă neplăceri poliției române din cauza comportamentului nu întotdeauna exemplar deținut de aceștia”.
Mai mult, în urma protestelor muncitorilor români împotriva străinilor care, potrivit lor, „le-au furat locurile de muncă”, Guvernul român a elaborat legea profesiilor, care impunea prioritatea lucrătorilor români în angajare. Ceea ce nu poate să nu ne ducă cu gândul la „prima gli italiani” de astăzi. Un document al timpului emis de Ministerul de Interne italian ne oferă o imagine a situației delicate de atunci: „Având în vedere afluența tot mai mare de compatrioți în România, se dispune ca cererile de expatriere să fie evaluate cu cea mai mare severitate în ceea ce privește profilul moral și politic al celor interesați” pentru că localnicii români se plângeau că italienii erau necivilizați și violenți.»
Astăzi, italienii sunt în prezent o minoritate etnică în România, numărând 3.203 de persoane, conform recensământului din 2011, dar se estimează că numărul lor în realitate ar fi mult mai mare. Astăzi, italienii se află dispersați într-un mod relativ uniform pe teritoriul țării, comunități aflându-se în București, Brașov, Caracal, Fălticeni, Roman, Tulcea, Iași, Suceava, Câmpulung-Muscel, Ploiești, Pitești, Arad, Calafat, Sulina, Turnu Severin, Bacău, Neamț, Cluj, Bistrița, Satu Mare, Timișoara, etc.
Ca minoritate etnică recunoscută oficial prin Asociația Italienilor din România – RO.AS.IT., italienii din România au un loc asigurat în Camera Deputaților, scrie Rotalianul.com.