Gică Manole, istoric, prozator și eseist:
La 516 ani de la moartea celui care a fost Ștefan cel Mare, consider că marele Voievod și Domn continuă să rămână pentru memoria istorică activă a Neamului nostru cea mai scumpă icoană morală. Am crezut și continui să cred că pumnul de țărână din mormântul de la Putna este cea mai sfântă relicvă a poporului român. Această țărână ne mai poate motiva și ne mai dă tărie morală de a trăi liberi și demni sub Soare.
Ştefan cel Mare va rămâne, cât va dura lumea, cea mai importantă personalitate istorică născută din inima poporului român, precum şi una dintre cele mai de seamă zămislite vreodată de neamul omenesc, pe pământ. Dacă Mihai Eminescu a fost, şi este, omul deplin al culturii româneşti, Ştefan cel Mare reprezintă şi va fi în veac singurul om deplin al istoriei românilor. Doar lui Ştefan cel Mare posteritatea i a zis cu îndreptăţire viguroasă, şi i va zice cel Mare, deoarece el singur adună la un loc calităţi aşa de mari (viteaz fără pereche, credinţă nestrămutată, geniu diplomatic, mândrie şi demnitate, cunoaştere perfectă a oamenilor, strateg de marcă, viziune politică europeană, simţul dreptăţii), încât ne este, nouă, românilor, simbolul cel mai de preţ. A. D. Xenopol nu s a ferit deloc să l compare cu Alexandru Macedon, Carol al XII lea s au Napoleon I, ba, mai mult, îl credea pe Ştefan cel Mare „a fi singur de felul său, în desfăşurarea vremilor”37.
Ştefan cel Mare şi a aşezat viaţa întreagă sub semnul unei credinţe tari, neîntinate de făţărnicie şi îndoială. Caracterul i a fost de o curăţenie biblică, voinţa de cremene, iar spiritul de dreptate cu care s a înnobilat l a împărtăşit generos poporului său mândru, demn şi viteaz. A avut conştiinţa tare, sigură a apartenenţei la civilizaţia creştină europeană, civilizaţie pe care o simţea, cu toată fiinţa sa, unitară şi pe care ar fi vrut o solidară cu sine şi poporul său în marele său război cu musulmanii38. Temeiurile profunde ale acestei conştiinţe izvorau din responsabilităţile pe care el şi le a asumat ca şi stăpânitor de ţară ortodoxă şi i au făcut pe Ştefan cel Mare şi poporul său drept cei mai importanţi luptători şi apărători români ai Europei creştine. Aşa cum a şi spus o, în toată viaţa sa de luptă biruitoare şi jertfă neînfricată, Ştefan cel Mare a luat mereu nădejdea în Dumnezeu cu sine, iar Dumnezeu, cunoscându i inima curată şi cugetul drept, nu l a părăsit nicicând, împlinindu i rugăciunea: „Şi tu Stăpâne acoperă ne cu mila Ta de acum şi până în veac” (Ştefan cel Mare, 1497).
Aşezând Ţara Moldovei pe temelii trainice (practic reîntemeind o), zidind biserici şi mănăstiri mai multe decât toţi domnii români de până la el, fiind biruitor desăvârşit în marile lupte cu turcii şi regatele vecine creştine, ocrotind creştinătatea ortodoxă căzută sub păgân, Ştefan cel Mare se dovedeşte drept singurul împărat adevărat din istoria românilor. Contemporanii săi de acelaşi rang, regi sau împăraţi, cu toată fala şi vechimea numelui, n au fost altceva decât nişte creaturi slabe, mediocre, ce nu i au stat şi nu i pot sta alături, cu nici un chip.
Vor trece veacurile, istoria, soarta omului se vor preface fundamental, dar, atâta vreme cât acelaşi om va avea puterea şi înţelepciunea să şi menţină condiţia sub semnul credinţei şi dreptăţii, Ştefan cel Mare va fi, pururi, semnul tare al unei umanităţi biruitoare.