Botosanii au devenit, dupa caderea aproape dramatica a economiei si subculturalizarea fortata din perioada comunista, un oras care mai fiinteaza prin trecut. Botosanii au devenit, incet-incet, un oras de langa Ipotesti.
Inca de la intrarea in sat, oamenii aduc cel mai bine cu trecutul, cu dulceata Eminescului cel pururi mediatizat, adulat, strigat, pitigaiat, si totusi atat de putin cunoscut.
Oamenii satului stiu cel mai bine ce inseamna sa fii ipotestean. Nu s-au simtit niciodata exclusi, chiar daca au privit peste gardul manifestarilor patriotarde sau electorale, de atatea zeci de ani.
Calea spre Dumnezeu
Gardul Complexului muzeal de astazi leaga strans intre ele cladirile cu semnificatii nationale, culturale sau sentimentale: Casa memoriala a poetului Mihai Eminescu, desi este o cladire reconstruita abia prin anii 70-80, pe fundatia veche a casei copilariei lui Mihai, casa Papadopol, a ultimilor proprietari ai domeniului Eminovici, noua cladire a muzeului sau Biblioteca Nationala Laurentiu Ulici
, locas de frumoasa amintire a celui ce a fost Laurentiu Ulici, de la a carui donatie de sute de volume a pornit ideea acestei biblioteci.
In centrul acestora, insa, un fel de paideuma ipotesteana, ridica varful drept si semet biserica satului. Alaturi de cea veche, mica si alba, Bisericuta familiei Eminovici. Oamenii tacuti ai Ipotestiului si-au pastrat dreptul de a trece prin spatiul Complexului si nimic nu-i poate intoarce din drumul lor spre biserica sau spre cimitir.
Biserica ctitorita de Nicolae Iorga
La aproape 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, o subscriptie publica, initiata de scriitorul Cezar Petrescu, alaturi de unul dintre marii oameni ai Romaniei, istoricul Nicolae Iorga, facuta prin intermediul revistei Neamul romanesc, aduna bani pentru terminarea bisericii noi din Ipotesti.
O biserica unicat in spatiul ortodoxiei romanesti, si nu numai: un locas inchinat unui poet, care avea sa poarte hramul Sfintilor Mihail si Gavril. Constructia bisericii noi a inceput inca prin anii 1928, insa lipsa banilor a facut ca lucrarile sa tergiverseze neingaduit de mult.
Potrivit martorilor vremii, Nicolae Iorga a venit de doua ori la Ipotesti, prima data sa urmareasca lucrarile. Prezenta-i foarte cunoscuta, cu vesnica palarie si bastonul nelipsit, a umplut aerul Ipotestiului de uriasa-i prestanta pe care statura inalta, aproape masiva, o impunea celor din jur. A doua oara a venit la inaugurarea bisericii, posibil prin anii 1939, cu doar un an inainte ca destinul sa i se franga nedrept la marginea unei paduri de langa Ploiesti, unde a fost ucis de un grup de legionari.
Istoricul a sadit, la inaugurarea bisericii noi din Ipotesti, un brad argintiu, aproape de intrare. Brad preluat in legendele ipotestenilor, transformat in mit, o impletire intre adevar si poveste. Putin dupa anii 1990, un batran, sa tot fi avut vreo 80 de ani, a intrat greu pe aleea bisericii. S-a prezentat scurt, Dan Smantanescu, fostul secretar personal al lui Nicolae Iorga. A vrut sa vada bradul argintiu din fata bisericii.
Cimitirul care uneste
Biserica satului Ipotesti intregeste tezaurul cultural al tinutului Botosanilor. Un turism cultural bine manageriat si valorificat ar crea spre Ipotesti cai nesfarsite de pelerini, contribuind astfel la refacerea zonei atat de vitregite politic, economic si cultural. Pasii parasesc strada si intra, prin aleea verde, curata si dreapta, urcand lin, spre usa mare a bisericii. O discretie rar intalnita, cultivata de tacerea linistita a ipotestenilor, de parca cel mai mult ar tine la tihna lacasului lor, la frumusetea slujbei de fiecare duminica.
Cand ies din biserica, drumul e acelasi, desi ii prinzi cum trag taraneste cu ochiul la lumea boiereasca ce se perinda prin spatiul poetic. Sirurile de oameni ies, strabat aceeasi alee, unii ocolesc biserica si mai poposesc vreme indelungata in cimitir. Cimitirul lor, singurul care i-a unit cu adevarat de familia Eminovici, aici odihnind Gheorghe si Raluca Eminovici, parintii lui Mihai, doi frati si, posibil, inca vreo doi, dintre cei mici, prapaditi prea curand.
Un unicat al ortodoxiei romanesti
Biserica din Ipotesti este un unicat al Romaniei, un fapt cultural discret, trecut nedrept in necunoastere de un spatiu comunist robust si atoatestiutor.
Singura biserica din lume inchinata unui poet are pe pereti sfinti ca niciunde in alta parte. In semn de doliu pentru pierderea ipotesteanului Mihai, ctitorii au hotarat ca sfintii pictati sa poarte, pe vesnicie, aureole negre, in locul celor aurii.
Familia regala strajuieste peretele pe care, in toate lacasurile ortodoxe, se odihnesc spre vesnica cinstire ctitorii. Pe celalalt perete, insa, care incadreaza intrarea dinspre naos, stapaneste mareata imaginea lui Mihai Eminescu, in marime aproape naturala, pictat in postura unui tanar de vreo douazeci de ani, atitudine nicidecum rigida, asa cum scoala ni l-a cultivat zeci si zeci de ani.
Ipostestii mai au rabdare
Un spatiu crestin, necunoscut inca Romaniei, pentru ca spatiul acesta s-a nimerit sa fie aruncat intr-un nord cel mai nord al unei Romanii care traieste azi o politica europeana, mondiala, a globalizarii absolute si cu orice pret.
O Romanie a carei religie devine, pe zi ce trece, cea a proiectului european degraba datator de bani, unica rugaciune promovata fiind cea a valorilor europene.
Ipotestii mai au, inca, rabdare. Ca responsabilii judetului sa atarne macar pe undeva, la intrarile in oras, harti cu punctele turistice ale locului, trasee care ar convinge turistii nestiutori sa se apropie de Ipotesti. Iar programele europene sa aduca, eventual, bani pentru dezvoltarea agroturistica a zonei, pentru ca satenii sa fie, astfel, inclusi in dezvoltarea economica a satului eminescian. Sa dispara, in acest fel, frustrarea si incrancenarea ca de pe urma lui Eminescu, tarna din tarna lor
, profita astazi doar o categorie inchisa de oameni.
