Traiesc la cativa kilometri de oras, dar intr-o uitare dureroasa! Maicutele de la Manastirea Agafton s-au impacat cu tacerea care de ani de zile s-a napustit nedrept asupra lor.
Batrane si singure, isi duc aplecate de spate credinta, participa la slujbe si se roaga zilnic pentru botosaneni si pentru conducatorii acestei tari.
"Cele mai tinere dintre noi avem 60-70 de ani... Maicile sunt bolnave, imprastiate prin chilii, unele sunt paralizate! Nu avem medicamente, nu avem bani! Dar avem padure, zeci de hectare, pentru care platim impozite uriase fara sa primim nimic in schimb", spune o maica.
Turistii nu stiu drumul catre Agafton, desi in cimitirul Manastirii sunt inmormantate matusile lui Eminescu! De altfel, poetul ipotestean petrecea zile intregi aici, in linistea de har si pace a Agaftonului multisecular. Nici la aniversarile sau comemorarile lui Mihai Eminescu nu mai trece nimeni pe aici.
Desi, de fiecare data, este amintit Agaftonul in copilaria poetului. Sunt inmormantate aici matusile lui, Olimpiada, Fevronia si Sofia Iurascu, surori bune ale mamei lui Mihai, Raluca Iurascu.
O alta administratie, interesata de turismul cultural si, de ce nu, religios, ar crea carari nesfarsite catre Agafton! Deocamdata, o umila placuta, aproape invizibila, anunta ca in zona Baisa, daca o apuci la stanga, venind dinspre Botosani, sau la dreapta, venind dinspre Suceava, ajungi intr-un colt de Rai.
Botosanenii, sensibili la credinta si impresionabili la nevointa maicutelor din manastiri, prefera, insa, sa parcurga sute de kilometri, sa ajute alte manastiri! Aici, aproape de noi, peretii unui lacas de cult ascund drame umane greu de imaginat.
Aceste drame sunt traite insa intr-o pocainta exemplara, intr-o credinta curata, fara strigate de ajutor! In schimb, tabara de la Agafton, o realizare comunista, ridicata in urma cu cateva zeci de ani tocmai pentru a desfiinta si a acoperi sunetele de clopot si rugaciunile maicilor, ramane in continuare prioritara pentru administratia judetului.
Pentru ca, spun maicile, putinii pelerini care au ajuns la Agafton au parasit repede lacasul de cult, speriati de decibelii asurzitori din tabara! Codrii de Arama devin, astfel, la fel ca pe vremea comunistilor, umbrele care acopera nedrept un lacas plin de istorie a Botosanilor, o istorie a unei Romanii ingropata in ea insasi, fara a depune niciun efort pentru a se ridica!
Pe la 1728, Ieromonahul Agafton a ales loc de schit in padurile adanci din apropierea Botosanilor, un schit care a fost populat, dintru inceput, doar de calugari.
In 1803, mitropolitul Vaniamin Costache transforma Agaftonul in manastire de maici si aduce monahii de la Varatic si Agapia. La Agafton mai vietuiesc acum cam 30 de maici, desi pe la 1950 aici era un adevarat sat monahal, cu 300 de calugarite.
In anii 50, monahiile au fost alungate, fiind sfatuite sa intre in lume, sa se angajeze si sa uite pentru totdeauna de Hristos. Au plecat prin lume, insa oamenii securitatii le-au urmarit peste tot, nu putine fiind cele care au suferit cumplite incercari din pricina lor.
Erau anii in care stareta a manastirii era buna maica Agafia, femeie in varsta si cu intelegere intru cele ce aveau sa se intample. Maica Adriana, tanara, inca netunsa in monahism pe atunci, povestea in urma cu multi ani despre tristetea maicii Agafia. "M-a sfatuit sa traiesc in lume pana cand lucrurile se vor schimba", marturiseste ea.
Astfel s-a trezit in Iasi, unde a lucrat in contabilitate si a slujit cum a putut pe langa Biserica Trei Ierarhi. Nu a uitat cuvintele staretei Agafia, care i-a zis pe patul de moarte: Daca auzi ca se reface Agaftonul, in genunchi si in coate sa te intorci.
Comunistii au incercat sa faca din locul acela sfant un bastion al noilor vremi pe care le propovaduiau: au infiintat aici, in anii 60, o anexa a CAP-ului si apoi un camin de batrani, mai mult bolnavi psihic. Vreme de 40 de ani sfintenia acestor locuri s-a luptat cu ratacirile mintilor bolnavilor adusi din toate partile.
Anii 1990, anii eliberarii de ciuma si boala fara credinta, aduc ceea ce nimeni nu mai spera: manastirea se redeschide.
Intr-o nedreapta uitare, maicile de la Agafton isi astepta credinciosii. Nu cer nimic, chiar daca saracia le macina.
Dar cata bucurie in ochii lor cand cineva le deschide poarta!
