CEZAR IVANESCU
Destinul lui Cezar Ivanescu s-a consumat între limitele temporale marcate de două sărbători cu maximă încărcătură simbolică pentru creştini: s-a născut în ziua Schimbării la Faţă a Domnului şi a murit în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, trădat de discipolii pe care-i iubea, părăsit de mulţi dintre prieteni, umilit de acuzaţii calomnioase şi absurde, hăcuit cu fervoare de casap la o clinică obscură din Bacău; vândut vechilor săi prigonitori de inşi pe care-i credea fideli, pe care-i ajutase de multe ori la începutul carierei lor scriitoriceşti, înainte ca ei să fi prins osânză şi gustul privilegiilor obţinute prin delaţiune şi prin abjecţie.
Sub comunişti a fost sărac ca un franciscan, dar sărăcia lui avea o strălucire seniorială. O transfigurau muzica şi poezia lui, dar şi gesturile de mare generozitate pe care le avea faţă de alţi sărmani, sau chiar faţă de semenii săi mai bine trăitori. Suferea când bănuia că aproapele lui era flămând, dezbrăcat sau desculţ. Îmi amintesc un episod din anii 80, când a primit o sumă oarecare pentru o carte publicată, o sumă modestă, dar importantă în ochii cuiva obişnuit cu lipsurile de fiecare zi, aşa cum era el însuşi. A risipit rapid aceşti bani puţini pe daruri pe care le-a făcut prietenilor şi discipolilor – nu numai celor favoriţi, ci şi altora mai puţin apropiaţi de inima lui. Unuia dintre tinerii cenaclişti, un adolescent fără părinţi, cu mari necazuri financiare, şi surorii lui le-a cumpărat câte o pereche de pantofi de bună calitate, mie şi soţiei lui Mary ne-a dăruit pălării scumpe de dantelă, cum nu prea avea nimeni pe vremea respectivă, altora le-a plătit taxiul către casă când reuniunile cenaclului se sfârşeau noaptea târziu. Într-o altă circumstanţă, Gelu a făcut imprudenţa să admire o minunată pereche de pantofi pe care Cezar tocmai o primise cadou de la prietenul său din Germania, Emil Cira, drept care s-a pomenit imediat, fără putinţă de refuz, posesorul lor.
Prin felul lui direct de a divulga adevăruri incomode Cezar Ivănescu îşi făcuse cohorte de duşmani; după aşa-zisa revoluţie aceştia şi-au sporit forţele şi s-au organizat într-o reţea subterană funcţionând după principii mafiote, astfel încât luptătorul solitar care a fost Cezar Ivănescu n-a mai avut scăpare. Şi-a dat seama atunci că este posibil să se treacă la asasinarea sa.
Există documente relevante, scrise şi audio, datând din februarie 2008, în care afirmă clar acest lucru, desemnând chiar şi persoanele care să-i apere numele şi opera în caz de "moarte subită". Îi era teamă mai ales să nu i se însceneze un "accident" de maşină, aşa că, o vreme, n-a mai îndrăznit să circule cu taxiul. Nu s-a gândit însa că, după doar două luni, îşi va întâlni călăul; care a purtat, cu această solemnă ocazie, mănuşi albe de chirurg şi a lucrat adânc cu bisturiul (deşi alta fusese înţelegerea cu pacientul: fără sânge, fără arme albe). În condiţiile în care numai în lumea a treia se mai foloseşte cuţitul pentru asemenea intervenţii. Fără analize, fără investigaţii medicale preliminare. La ce ar fi folosit? Oare condamnaţilor la moarte li se fac analizele?
Nu insinuez nimic, îmi asum doar calitatea de martor, care a fost de faţă când doctorul legist i-a spus Clarei Aruştei că "există suspiciuni majore de natură juridică" legate de această moarte; în acest timp, adjunctul său a intrat şi a ieşit de câteva ori din camera mortuară, exclamând alertat către medicul şef: "Veniţi să vedeţi, sunt nişte semne ciudate pe corpul asta!".
Aşa-zisul malpraxis de la clinica Palade continuase cu o serie lungă de "erori" medicale la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Bacău, unde Cezar Ivănescu fusese transportat în stare critică; un şir de greşeli parcă atent coordonate, însoţite de o permanentă atitudine de dezinformare a familiei; or, atunci când suspiciunile se acumulează ameţitor şi se înseriază coerent, depăşind valorile calculului probabilistic, ele tind să devină certitudini…
După moartea sa, campania de denigrare a continuat la fel de furibund: o mare parte a presei scrise, dar şi televiziunea naţională, au reluat formula privind "decizia CNSAS", căutând parcă s-o fixeze bine în mintea publicului neştiutor. La numai câteva ore după deces, în vinerea neagră, o mână de prieteni ne adunaserăm la morga Spitalului de Urgenţă Floreasca, întrebându-ne cum să-l scoatem de-acolo şi unde să-l ducem, consternaţi de refuzul liderilor USR de a-i primi trupul, pentru un ultim omagiu, în incinta Muzeului Naţional al Literaturii Române sau la sediul USR din Calea Victoriei, potrivit unei vechi cutume. În acest timp, pe Mediafax câţiva scriitori şi critici literari îşi exprimau regretele ipocrite, strecurând, printre falsele păreri de rău, fraze despre "gustul amar" pe care l-a lăsat tuturor vestea "colaborării poetului cu fosta securitate".
(Gabriela Cretan, MAÎTRE DE LA CLARTÉ - fragmente)
Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)
Cezar Ivănescu pare să fi fost, pe timpul vieţii şi al morţii, cel mai controversat poet din literatura română a ultimului secol. Detractorii s-au întrecut pe ei înşişi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivănescu au stat deoparte.
Tăcuţi, uimiţi, umiliţi, plânşi de dinăuntru. Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vieţii şi al morţii, nici de unii, nici de alţii. Cezar Ivănescu s-a trăit pe sine, aşa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false încadrări valorice strălucinde, la ore de maximă audienţă, pe sticle colorate în doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultură.
A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivănescu trăieşte dintotdeauna şi că va trăi şi după noi toţi. De ce, însă, televiziunile l-au ignorat şi nu i-au dat dreptul, câştigat cu mare şi neagră suferinţă, la ultimele aplauze? Cel puţin aşa cum au procedat in cazul ultimilor dispăruţi, Sabin Bălaşa şi George Pruteanu...
Cezar Ivănescu a fost, este adevărat, cel mai incomod personaj al ultimelor decenii, cel mai indisciplinat interlocutor, cel mai agresiv comentator, cel mai intransigent prieten şi cel mai pitoresc duşman. Însă România dispune de atâtea mii de exemplare disciplinate, cu platforme şi insigne, încât un Cezar Ivănescu ar fi putut fi, de-ar fi încăput pe undeva, Nebunul conştient al Adevărurilor despre noi. Ar fi putut fi Poetul, feeria universală a cuvântului nerostit. Cezar Ivănescu ar fi putut fi multe. A fost, însă, doar ce a vrut sa fie.
Cu un curaj deseori nepământean. Cezar Ivănescu a fost acel om căruia, privindu-l, îi mulţumeai în gând că spune fără teamă ceea ce tu ai gândit întotdeauna, însă niciodată nu ai îndrăznit sa strigi. Cel mai hulit român! Ar fi concurat şi ar fi câştigat categoria detaşat, dacă vreo televiziune s-ar fi hazardat să organizeze un astfel de concurs. Cel mai adevărat. Poetul care a existat şi a murit fără să mai existe. O tăcere răzbunătoare, încrâncenată.
Rostul acestui articol este de a scandaliza. De a intriga într-atât încât să incite la poezie, la adevărata cunoaştere a Poetului. Veţi descoperi versul divin, cântat, duios al unui om care a trăit pentru oameni, dar care nu a avut nevoie de ei.
(Florentina Tonita. 30 aprilie 2008)
