Batem la ușă. Apare un nene mustăcios, foarte șucărit, privindu-ne chiorâș, mișcând sprâncenele în sus pe rând.

”Cine v-a dat drumul?”, a zis el.

Eu: ”păi am sunat, am zis „părintele cu Ajunul” și cineva ne-a deschis, altfel nu intram”.

Omul închiondorat: ”nu ne așteptam la vizite”.

În timp ce vorbea, era destul de întuneric, am observat ceva rotund, strălucitor în jurul capului lui, ca o aureolă de sfânt. Am zis că e un semn de sus.

Era o tigaie care venea pleosc peste capul lui, ținută de nevastă-sa. Zbang peste cap, apoi un glas mieros: ”poftiți, părinte”.

Omul descumpănit se dă la o parte.

Femeia aprigă cu tigaia: ”nu vă luați după ăsta. El o fost fătat în comunism, nu știe el de binecuvântarea preotului. Vino, mă. Și te închină”. Omul face rapid o Cruce abia schițată, pupă Crucea.

”Dați-i, părinte, cu aghiasmă peste gură, să nu mai bea ca un pește”.

Le dau iconițe, îi salut.

Stau și mă gândesc: de două mii de ani femeile astea sfinte și aprige și minunate cară în spinare neamul românesc și credința, și limba, și rugăciunea, și pruncii, și pe bărbații lor îi trag la Biserică, ca pe niște boi în jug.

Și au timp și de mâncare, și de curățenie, și de serviciu, și de piață, și de copii, și de educație, și noaptea târziu, când pruncii dorm și bărbatul bovin sforăie de se cutremură casa, mai au timp și de câteva acatiste smulse printre lacrimi, în înverșunarea minunată de a cuceri raiul lui Dumnezeu.

(Pr. Ioan Istrati / Facebook)