La Dorohoi, acum 83 de ani, a avut loc unul dintre primele pogromuri îndreptate împotriva populației evreiești din România. Pe fondul pierderilor teritoriale din vara lui 1940, grupuri de armată română, în retragere, au ucis zeci de bărbați, femei și copii de origine evreiască.
În vara lui 1940, România Mare înceta să mai existe. Autoritățile, politicienii, armata și chiar populația de rând au privit neputincioși cum marile puterii vecine, Germania Nazistă și Rusia Sovietică rupeau în bucăți teritoriul Regatului României.
Naziștii au cedat Ungariei hortyste Transilvania de Nord-Vest, iar Bulgariei, Cadrilaterul. Prin pactul Ribbentrop Molotov, de neagresiune cu naziștii, sovieticii lui Stalin au cerut Basarabia și Bucovina de Nord. Le-au luat în urma unui ultimatum dat regelui Carol al II-lea și Guvernului României. Numai în Transilvania de Nord-Vest, Regatul României pierdea o populației de aproximativ 2,2 milioane de locuitori.
Culmea, România a pierdut toate aceste teritorii fără să tragă măcar un singur foc de armă sau să opună, nici măcar o rezistență diplomatică adecvată.
„România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generaţii”, preciza scriitorul Ion Negoiţescu, martor la acele evenimente, conform publicației Adevărul.
Cele mai mari frustrări au apărut în sânul armatei. „Se povestea că un ofiţer apăruse de curând la o paradă în haine civile. Cerându-i-se să-şi explice gestul, a răspuns: <Uniforma mi-e dată la curăţat. M-am pişat pe ea, când am aflat cum a cedat guvernul nostru la Viena>“, scria agentul secret britanic Julian Amery, venit la Bucureşti în aceea perioadă.
În această perioadă tulbure, dar și pe fondul escaladării antisemitismului în Europa, mai ales prin rolul tot mai pregnant al extremei drepte în viața politică a României, la Dorohoi (Botoșani) avea să fie înregistrat unul dintre primele pogromuri din istoria României, soldat cu moartea a zeci de bărbați, femei și copii.
„Micul Israel“ din nordul Moldovei
Dorohoiul era un târg cu o istorie îndelungată. Încă din secolul al XV-lea, Dorohoiul era un important centru comercial, deosebit de atrăgător pentru comunitățile evreiști specializate în negoț și activități bancare.
Cele mai vechi mărturii privind comunitățile evreiești din Dorohoi provin din secolul al XVII-lea. De altfel, dezvoltarea economică a Dorohoiului medieval și mai apoi de secol XIX și început de secol XX s-a datorat comerțului și meșteșugurilor dezvoltate de evrei.
În perioada interbelică erau mai multe școli, organizații pentru ajutorarea bătrânilor, o cantină comunitară dar și 21 de sinagogi. Se estimează că în jurul anului 1930, aproximativ 36% din populația Dorohoiului era formată din evrei.
De altfel și municipiul Botoșani era dominat de comerțul armenilor și evreilor - la fel și târgurile Săveni, Frumușica, Ștefănești, Mihăileni sau Rădăuți-Prut. În special Botoșaniul sau Dorohoiul deveniseră veritabile centre comerciale prospere, cosmopolite, multi-etnice, dominate de activitatea economică evreiască.
Măcel pornit de la o crâșmă închisă
Tragicele evenimente de la Dorohoi aveau să fie precedate de un alt masacru comis la Galați în ziua de 30 iunie 1940. Acest lucru venea după ce, pe data de 27-28 iunie 1940, Consiliul de Coroană acceptat, cu umilință, ultimatumul sovietic și ceda Basarabia și Bucovina de Nord.
În zilele următoare, grupuri de refugiați se intersectau la Galați, sub supravegherea Armatei române. Pe de o parte erau cei care veneau din Basarabia ocupată de URSS, iar de cealaltă parte erau cei care plecau în teritoriile luate de ruși.
Un grup de 2.000 de refugiați, care dorea să plece în Basarabia ocupată, a fost ținut fără apă și mâncare într-un soi de lagăr, sub cerul liber, la Galați. Refugiații erau percheziționați de bunuri pentru a fi confiscate.
Un incident iscat după pălmuirea unei femei. care se opusese la percheziționare, a declanșat iadul. Partenerul femeii a intervenit în apărarea femeii, militarul trage asupra bărbatului, iar ceilalți militari cred că refugiații aveau arme și deschid focul asupra mulțimii. Se estimează că au murit cel puțin 40 de oameni. Sunt și alte estimări care arată că au murit, de fapt, în jur de 400 de oameni. Erau de diferite etnii, ruși, ucraineni, români basarabeni dar mai ales evrei.
A doua zi, la Dorohoi avea să se producă un nou masacru, de această dată îndreptat doar împotriva evreilor. Firul incidentelor pleacă de la un eveniment petrecut în teritoriile ocupate de ruși, mai precis, la Herța.
Statutul regiunii era incert, fiind disputat atât de partea română, cât și de cea sovietică. Până la urmă sovieticii s-au impus cu forța. La 29 iunie 1940, tancurile rusești au intrat în Herța. Soldații români au refuzat să predea orașul. Rușii au deschis focul.
Printre cei uciși se afla și căpitanul Ioan Boroșa, comandantul Bateriei I din Regimentul 16 Artilerie, dar și soldatul evreu Iancu Solomon. Martorii oculari spun că soldatul Solomon a încercat să-l apere pe comandant cu propria viață, punându-se în fața lui atunci când rușii au tras. S-a hotărât ca militarii uciși, atât Solomon, cât și Boroșa sa fie înmormântați la Dorohoi, un oraș aflat la câteva zeci de kilometri de noua graniță, relatează Adevărul.
Prin Dorohoi se retrăgeau după 29 iunie 1940, unități de armată română, debusolate și în dezordine. Era vorba despre Regimentul 3 Grăniceri din Basarabia, Regimentul 16 Artilerie din zona Herței, Regimentul 8 Vânători de la Cernăuți, dar și Regimentul 29 Infanterie. Trupele erau bombardate cu materiale de propagandă, evreii fiind în general scoși țapi ispășitori pentru umilințele suferite de trupele române pe teritoriul Bucovinei de Nord și Basarabiei ocupate.
Ajunși în cartierul Trestiana, de la intrarea în Dorohoi, soldații supărați încearcă să intre într-o cârciumă deținută de o familie de evrei, Fisel și Etty Cărbunaru. Supărați că bodega era închisă, soldații forțează intrarea și îl iau la bătaie pe proprietar. Se trag focuri de armă și, conform mărturiei soției proprietarului de cârciumă, evreii de pe stradă sunt luați la bătaie de soldați sau chiar omorâți.
Proprietarul cârciumii, Fisel Cărbunaru, este bătut cu sălbăticie și moare la câteva zile.
„În acest timp în stânga drumului Dorohoi -Trestiana, unde ne aflam noi, la o cârciumă am auzit zgomote și țipete. Cum eu eram călare m-am dus imediat acolo și fără a intra în cârciumă, am văzut cum ostași grăniceri de la unitățile ce cuprindeau pe toți acei răzlețiți din retragere, devastau cârciuma și câțiva loveau pe cârciumar scoțându-l afară din cârciumă”, arată un martor, citat și de Radio France International.
Soldații încep să tragă focuri de armă. Lucrurile au scăpat rapid de sub control.
Zeci de oameni împușcați, fără nicio vină
În timp ce aveau loc incidentele de la Trestiana, în Dorohoi, la cele două cimitire, evreiesc și românesc, aflate unul în apropierea celuilalt aveau loc înmormântările celor doi militari uciși la Herța.
Militarii români prezenți la înmormântarea căpitanului creștin auzind focurile de armă trase la Trestiana (fără să știe că erau trase tot de camarazii lor români) au crezut că este vorba despre o invazie sovietică în oraș, așa cum arătau zvonurile propagandistice.
Cuprinși de teamă și de furie, ei s-au năpustit asupra evreilor din cimitirul vecin, crezând că aceștia din urmă vor fi folosiți de sovietici (cum tot propaganda răspândea) pentru a provoca dezordine.
„Eram circa 30 evrei. Pe la ora 19 a venit un grup de ostași în fruntea cărora era un ofițer ce purta pelerină de ploaie și favoriți, cu un pistol în mână, ne-a întrebat dacă avem armament și apoi ne-au scos afară prin poarta de la deal care dă în șoseaua Dorohoi - Vârful Câmpului. Ajunși în șosea, un ostaș a întrebat pe un ofițer unde să ne culce și atunci dânsul a spus: <Peste drum>. Am fost mânați până peste drum pe zonă și focurile au început asupra noastră”, a precizat Iosif Davidovici, un martor rămas în viață, citat la rândul său de Radio France International.
„Atunci, cu lovituri de armă, am fost împinși peste șanț. Eu văzând că ne omoară cu loviturile de armă peste cap, l-am luat pe bătrânul Leibiș Blonder de mână și am trecut șanțul. Cum am ajuns pe partea cealaltă s-a auzit o împușcătură și bătrânul lovit din spate a căzut jos. Văzând că bătrânul a căzut și că soldații au început să tragă în grămadă, m-am aruncat jos lângă Blonder. Am auzit un soldat spunând: <Uite, jidovu', dă din picioare>. Altul a răspuns: <Bagă-i baioneta în partea stângă!>”, continua mărturisirea Iosif Davidovici.
Alți evrei au fost prinși și executați fie la Trestiana, fie prin oraș. Cifra oficială a victimelor este de 50: 34 de bărbați, 11 femei și 5 copii. Cu toate acestea, se bănuiește că au fost mult mai multe victime.
Aceasta este o filă însângerată din istoria poporului român, prins în vâltoarea evenimentelor istoriei. Românilor le place să creadă însă că acest episod nu caracterizează atitudinea unei națiuni în fața prigonirii unei minorități. În timp, România s-a dovedit a fi o patrie pentru toate etniile care trăiesc aici, iar incidentele etnice s-au dovedit a nu fi o regulă.