Gheorghe Lazarovici
Foto: araratonline.com
Obișnuit să-i fie umbrite meritele, a trecut peste toate și a înțeles că faptele bune ies la iveală oricum. Sârguincios, muncește zilnic cu spor, cu bucurie, uitând că este de peste douăzeci de ani pensionar. Nu spune lucruri incomode, caută doar să-i apropie pe cât mai mulți de biserică. Chiar și cei care clevetesc la adresa lui trebuie să recunoască faptul că reușește să rezolve rapid și cu seninătate problemele.
– Sunt impresionată să constat că aveți optzeci de ani, lucrați și participați cu drag la toate evenimentele din comunitate.
– Sunt administratorul Parohiei Bisericii Armene din Botoșani și am obligația să mă ocup printre altele de organizarea manifestărilor. Am grijă să iasă totul bine pentru că iubesc ordinea și măsura. Cei care vizitează cimitirul armenesc din Botoșani sunt surprinși de frumusețea monumentelor funerare și de felul cum este îngrijit totul. În 2018, în octombrie, în cadrul evenimentelor dedicate Centenarului Marii Uniri, a fost comemorat, printre alții, Ioan Missir, fost primar al Botoșanilor și scriitor care se odihnește în acest cimitir. Am avut grijă să organizez slujba de parastas și întâlnirile legate de această comemorare. Avem datoria să-i cinstim și să-i pomenim pe cei care au făcut enorm pentru orașul nostru. Soția scriitorului, Titia Missir, din familia Manoliu, care este înmormântată alături de soțul ei, era prietenă a mamei mele. Am rămas un sentimental, așa mi-e firea.
– În perioada 1978-1989 ați fost președinte al comunității armenilor din Botoșani. Cum ați ajuns în această funcție?
– Prin aceste locuri, în nordul Moldovei, consider că am rămas singurul armean sută la sută. De patruzeci de ani am în mână actele parohiei, un registru pentru botezuri, unul pentru cununii și unul pentru înmormântări. În registrul pentru botezuri, la numărul 33 figurează numele meu. M-am născut la 14 martie 1939. Părinții mei se numeau Cristea și Zamfira Lazarovici. Am fost botezat la 23 aprilie de răposatul preot paroh Mesrop Baronian. Am locuit cu părinții pe strada Vânători, la numărul 36 pana in 1945 , apoi pe Calea Nationala 401 intr-o casă cumparată de parinții mei de la sora mamei, Zizica Iliescu. Dar numai până la sfârsitul anului 1948 când parinții mei au fost nevoiti sa fugă pentru că urmau sa fie condamnați. Au lăsat o casă cu trei apartamente mobilate si cu lucruri de valoare care au fost ulterior vândute la licitație .
Tatăl meu a fost ultimul proprietar al Fabricii de Bere din localitatea Cișmea, situată aproape de Botoșani. Fabrica a fost construită de Anton Brăileanu, un antreprenor de origine armeană. Un evreu, Leon Spodheim, i-a vândut în 1940 tatălui meu această fabrică renumită pentru că producea o bere de excepție. Gustul băuturii, care la acea vreme devenise un brand, se datora apei locale cu proprietăți deosebite. Lângă fabrică tata a înfiintat și o fermă de porci, iar mama avea o stupină în curtea casei de pe Calea Natională. Pentru a-și dezvolta afacerile, tata a făcut un împrumut la bancă, dar în 1948 i-au fost naționalizate toate bunurile (inclusiv casa în care locuiam pentru care ulterior am plătit chirie timp de 27 de ani) și nu a mai putut restitui banii împrumutați. A fost condamnat, dar a fugit împreună cu familia în țară. În 1954 a fost grațiat și a avut domiciliu forțat în Botoșani împreună cu mama. La doi ani de la naționalizare, Fabrica de Bere a fost demolată, utilajele au fost duse la Iași, iar cărămida a fost folosită la alte construcții. Astfel regimul comunist a distrus nu numai un brand, dar și destinul familiei noastre. Tatăl meu, Cristea Lazarovici, a rămas orfan la 3 ani. Inteligența și puterea de muncă l-au ajutat să se ridice în rândul oamenilor de afaceri. Colaboratorii îl prețuiau pentru abilitatea sa de a scoate bani și „din piatră seacă”. A făcut politică liberală, a fost primar al comunei Albești, a făcut parte din delegatia botoșănenilor la funeraliile Regelui Ferdinand, în 1927. A fost cooptat în comisia Curții cu Juri din cadrul Tribunalului Botoșani, fiind chiar președintele acesteia. Este important să precizez faptul că în perioada 1943-1948 tatăl meu a fost președintele comunității armene, după care a fost nevoit sa fugă, luându-și soția și copilul. Mama, Zamfira, era nepoata lui Mihalache Bâznoșanu, cel care a avut 8 copii, cărora le-a lăsat prin testament terenuri, păduri și consțrucții.
– Cum ați reușit să vă continuați studiile după anul 1954?
– Am absolvit liceul și am ajuns maistru frigotehnist. O vreme pentru că eram fecior de fabricant și de moșier am fost considerat dușman al poporului, deși munceam cinstit. Am făcut parte din brigăzile artistice, cum era moda atunci, am cântat la acordeon, în 1969 m-am însurat și în 2019 am aniversat cincizeci de ani de conviețuire, înțelegere si dragoste, lasând in urma noastră doi copii. Soția mea, Elisabeta, deși româncă, se străduiește să nu lipsescă de la slujbele religioase ale bisericii armene.
– Cum ați devenit președinte al comunității armene?
– În 1978, după moartea lui Anton Trancu am fost ales președinte al comunității armene. Am respectat mereu tradițiile locale. La prăznuirea Sfântului Iacob, în luna decembrie, în curtea Bisericii Sfânta Treime organizam un mare madagh la care participau cu plăcere și mulți români din tot orașul. Arhimandritul Zareh Baronian, plecat la cele veșnice în 2017, era uimit de calitatea produselor noastre tradiționale care se pregăteau. Pe vremuri, străbunicul meu, Mihalache Bâznoșanu, care era cel mai bogat om din Botoșani, oferea pentru această sărbătoare mai multe vite, făină pentru lipii și alte produse. Acum restaurantul pregătește bucatele care doar seamănă cu cele tradiționale. Ne bucurăm întotdeauna, la această mare sărbătoare, de faptul că de la un timp încoace slujba este oficiată de Episcopul Datev Hagopian împreună cu preotul Radu Holca.