Propunerile de modificare a regulilor postului, în direcţia unei îmblânziri a lor, făcute de anumiţi credincioşi, dar şi de anumite comisii pregătitoare pentru "Marele Sinod", ni se par în mare măsură nejustificate.
1. Unul dintre argumentele aduse este faptul că în zilele noastre doar puţini credincioşi mai postesc. In realitate, acest argument nu are mare valoare. Putem spune, de asemenea, că poruncile divine sunt respectate întocmai doar de puţini credincioşi; asta înseamnă că trebuie să renunţăm la ele sau să le facem mai abordabile? Mai putem spune, de asemenea, că doar puţini credincioşi participă în mod frecvent la slujbele Bisericii; asta înseamnă că trebuie să renunţăm la ele? Lungimea slujbelor ortodoxe este prezentată adesea ca un element descurajator; cu toate acestea, se poate observa că toate încercările care au fost făcute pentru scurtarea lor nu au dus la sporirea numărului de credincioşi care le frecventează. Diminuarea, îmblânzirea regulilor postului nu ar aduce nici o îmbunătăţire în viaţa credincioşilor şi i-ar incita pe cei care sunt puţin motivaţi în respectarea lor să devină şi mai indiferenţi cu privire la el. De cealaltă parte a credincioşilor care nu ţin post sau care nu îl ţin cum trebuie, se află cei care îl respectă cu stricteţe şi aceasta, chiar în regiuni cu climă foarte aspră, unde munca este grea şi posibilităţile de hrană foarte puţin variate.
2. Un al doilea argument adus în discuţie este că regulile postului sunt greu de pus în practică în contextul lumii moderne. Or, ni se pare că dimpotrivă, ele erau mult mai greu de aplicat în societăţile din vechime, când muncile erau mult mai grele, iar posibilităţile de a se hrăni mult mai restrânse. In societăţile moderne s-au dezvoltat, în restaurante şi magazine, o serie de posibilităţi de a se procura o hrană vegetariană sau strict vegetariană foarte variată, indiferent de anotimp, iar produsele pe bază de soia ca substitut al produselor din carne şi lapte s-au răspândit până şi în mănăstiri.
3. Un al treilea argument adus în discuţie este acela potrivit căruia regulile postului au fost prevăzute pentru călugări şi că ele sunt prea aspre pentru mireni. Putem răspunde, în replică la acest argument, că învăţătura Sfinţilor Părinţi şi canoanele Bisericii nu cunosc această deosebire între o practică monahală şi una laică. Aceleaşi reguli au fost stabilite pentru toţi. Anumite mănăstiri îşi au propriul tipic, în care modifică uşor această regulă în general în sensul unei înăspriri (servindu-se, spre exemplu, o singură masă pe zi), dar acest aspect nu influenţează în nici un fel caracterul universal al regulii de bază.
4. Stricteţea regulii nu reclamă de la sine o îmblânzire a ei (şi nici, a fortiori, o renunţare la ea), fiind binecunoscut faptul că fiecare îşi păstrează libertatea de a respecta regula generală după propria măsură. Este important ca regula să existe pentru a se putea păstra simţul acestei măsuri, căci dacă nu ar mai fi o regulă, nu ar mai exista nici posibilitatea de a măsura, iar dacă am micşora dimensiunea regulii, măsura ar fi falsă sau s-ar pierde simţul proporţiilor. Este important ca cel ce nu poate împlini regula să păstreze sentimentul neputinţei, al imposibilităţii şi al slăbiciunii sale, în duh de pocăinţă ce ocupă, de asemenea, un loc important în cadrul postului. însăşi strădania de realizare a unei norme care rămâne nerealizată are o valoare importantă ca manifestare a unei bune voinţe şi ca expresie a sporirii în nevoinţă.
5. Propunerea destul de des făcută de reorânduire a Postului Mare prin introducerea dezlegării la peşte în zilele de sâmbătă şi duminică nu este rezonabilă în măsura în care ea contrazice unul dintre elementele importante ale postului, şi anume continuitatea efortului cerut de el. Postul Mare reprezintă mai curând un efort îndelungat, şi nu un şir de eforturi punctuale. După cum a arătat părintele Alexandre Schmemann, care face distincţia între postul liturgic şi postul ascetic, Biserica a ştiut să dozeze lucrurile cu multă iscusinţă, respectând exigenţa canonică a întreruperii postului liturgic în zilele de sâmbătă şi duminică (datorită naturii festive a celebrării învierii), fără să aducă vreun prejudiciu continuităţii postului ascetic, diminuând din rigoarea postului, dar fără să-l influenţeze în esenţă, în ceea ce-l face să continue ca atare.
6. Un argument adus în discuţie de reformatori este acela că postul şi-ar pierde din semnificaţie în zilele noastre, când regimurile vegetarian şi vegan sunt din ce în mai des întâlnite, şi că pentru un vegetarian sau un vegan a ţine post nu presupune nici o renunţare şi, prin urmare, nu mai înseamnă nimic. Nici acest argument nu ni se pare prea convingător. Pe de o parte, doar puţini oameni sunt vegetarieni, iar dintre aceştia, încă şi mai puţini sunt cei ce respectă un regim vegan, care reprezintă, într-adevăr, regimul alimentar al unui număr însemnat de zile de post. Să mai notăm şi faptul că postul aspru este mai riguros decât regimul vegan, fiindcă exclude untdelemnul şi vinul. Pe de altă parte, vegetarienii şi veganii au posibilitatea de a face un efort semnificativ în privinţa reducerii varietăţii şi diversităţii gustative a alimentelor pe care le consumă de obiţei. Ei mai pot, de asemenea, să micşoreze cantitatea de hrariă consumată şi să poată simţi astfel efectele postului.
7. Reformatorii postului mai au, de asemenea, tendinţa de a pune în valoare anumite scopuri duhovniceşti ale postului - cum ar fi lupta împotriva egoismului, atenţia acordată aproapelui şi milostenia manifestată faţă de el - pentru a diminua importanţa dimensiunii ţui ascetice, care se exprimă mai ales prin restricţionarea calitativă şi cantitativă a hranei. Această idee este expresia unei influenţe catolice (aşa cum există această concepţie în Biserica Romano-Catolică încă de la mijlocul veacului trecut) care a dus, până la urmă, la suprimarea postirii şi la reducerea postului la câteva manifestări simbolice.
Trebuie să amintim că postul rămâne o condiţie de bază pentru atingerea unor ţinte duhovniceşti mult mai înalte. Sfântul Simeon Noul Teolog nu ezită să afirme că „postul este începutul şi temelia oricărei lucrări duhovniceşti". Nu este însă suficient să spunem că postul nu are valoare în sine sau că nu îşi este suficient sieşi pentru a-i justifica pretinsa inutilitate. Importanţa postului pentru viaţa duhovnicească este afirmată fără încetare de Sfinţii Părinţi, în baza practicării lui de către Mântuitorul Hristos şi de Sfinţii Apostoli, şi a înrădăcinării sale în practica întregului Vechi Testament. Părinţii Bisericii amintesc adesea că postul reprezintă chiar una dintre primele instituţii create de Dumnezeu în rai, deoarece Adam a primit încă din momentul creării sale porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facerea 2,17; 3,1-3). Din acest motiv, Sfinţii Părinţi subliniază faptul că întoarcerea noastră în rai trebuie să se facă neapărat prin post şi înfrânare.
In concluzie, putem cita acest text al Sfântului Iustin Popovici care arată că postul este nedespărţit de ortopraxie, adică de modul de viaţă în Hristos aşa cum este el conceput de Biserica Ortodoxă:
Sfinţii Apostoli purtători de Hristos, ca o conştiinţă divino- umană a Bisericii, au continuat şi legalizat prin postul lor postul divino-uman al Mântuitorului, cu toate caracteristicile şi cu toată rigoarea lui. Sfinţii Părinţi şi sfintele Sinoade ecumenice, inspirate şi povăţuite de Duhul Sfânt, au instituit acest post apostolic şi divino-uman: „Părutu-s-a bun Duhului Sfânt şi nouă" (Fapte 15,28). In primul şi în primul rând, I s-a părut bun Duhului Sfânt, şi apoi, nouă. Sfinţii Părinţi l-au instituit odată pentru totdeauna. Nu există sfânt care să nu fi postit. Postul este criteriul cel veşnic al Ortodoxiei. Poporul nostru i-a numit cu înţelepciune pe asceţi „postitori". Fiindcă postul şi rugăciunea sunt sfintele virtuţi care-i călăuzesc pe toţi asceţii.
Aşa stau lucrurile şi în Faptele Apostolilor şi în faptele tuturor sfinţilor ortodocşi. Vieţile sfinţilor ne arată în modul cel mai autentic şi cel mai convingător că toţi sfinţii, de la cel dintâi şi până la cel din urmă, au postit. [...]. De aceea, Vieţile sfinţilor arată şi dovedesc în mod incontestabil că postul divino- uman este o sfântă dogmă etică a Bisericii Ortodoxe care nu poate şi nici nu trebuie să fie „reformată". Dacă am face acest lucru, el nu ar mai fi mântuitor. Dumnezeu a coborât pe pământ, şi ca Dumnezeu-om a rămas pe pământ pentru a-l vindeca pe om, a-l înnoi, a-l desăvârşi, a-l îndumnezei; pentru a adapta timpul la veşnicie prin dumnezeirea-omenitate; pentru a vindeca pământul şi a-l lumina prin cer. Postul este apostolic, evanghelic, ortodox, patristic şi nu se cuvine să ne adaptăm în privinţa lui la cultura păgână, ci trebuie să adaptăm duhul veacului la veşnicie, la duhul divino-uman (cf. Romani 12,2), după porunca Evangheliei.
Jean-CIaude Larchet - Viaţa liturgică, Editura Doxologia
