În Belgia au apărut în ultimii ani șantiere uriașe, cu sute de muncitori, așa cum au fost în Spania și în Italia la începutul anilor 2000, când primii români au plecat să lucreze în construcții în Europa.
Românii toarnă fundația, montează geamurile și pardoselile, zugrăvesc, vopsesc și izolează acoperișurile pe șantierele din Belgia. Iarna încep să lucreze înainte de răsărit, deși sunt -8 grade Celsius în Anvers, la etajul 15, unde vântul puternic le învinețește fețele și le usucă buzele, iar pielea de pe mâini crapă dureros sub mănușile de protecție. Lucrează în genunchi, desfăcând cu greu sulurile înghețate de membrană bituminoasă. Se încălzesc în pauze la flacăra arzătorului.
„Nu mă duc de dragul de a merge la Bruxelles”, spune Mihai Chiponca, 44 de ani, din Albești, Botoșani. Emigrarea le provoacă suferință și le întărește prejudecățile, pentru că trăiesc departe de familiile lor într-o societate de care nu simt că aparțin.
Odată ajunși în Belgia, muncitorii români nu ies din comunitatea lor: nu vorbesc nicio altă limbă în afară de română și s-ar simți timorați în barurile de pe Rue De Flandre în centrul Bruxellesului, unde funcționarii europeni beau bere belgiană și mănâncă moules frites. Duminica dimineața se duc la magazinele și restaurantele românești de la Doi Boi, iar seara se strâng la cazări, la un pahar de palincă sau de vin de țară.
În spatele preferințelor politice ale muncitorilor în construcții din Belgia sunt poveștile despre supraviețuire în sărăcia din România, în comunitățile izolate din Moldova, în satele fără canalizare unde fabricile s-au închis, iar oamenii au rămas fără locuri de muncă.
Acestea sunt poveștile pe care trebuie să le ascultăm dacă vrem să înțelegem nevoile unei categorii mari de români care își vor exprima nemulțumirile la vot.
Vinovați pentru suferințele lor sunt politicienii, pe care îi disprețuiesc și îi ocărăsc de fiecare dată când se gândesc la România – pe ei îi consideră responsabili pentru sărăcia și izolarea din satele din care provin.
Doar viețile celor de la oraș au devenit mai bune, „Anywheres” care lucrează „la birou” pentru că s-au bucurat de privilegiul educației. „Statu’ nu ia bani de la IT-iști că stau pe scaun și îi doare spatele. Pe mine nu mă doare spatele?”, spune botoșăneanul Mihai Chiponca, care lucrează de trei ani pe un șantier din Zellik, Belgia.
Satele s-au golit, așa cum povestește Mihai despre satul lui natal, Albești, în județul Botoșani: „Am un vecin care e în Spania de 13 ani. Mai am un prieten bun care a fost vreo opt ani în Portugalia, acum e prin Spania de vreo cinci. Am pe cumnată-meu care are vreo 12 ani în Germania; a venit acasă un an și acum e iar în Germania cu copiii lui amândoi. Asta e numai strada mea. Am mai sus niște vecini care sunt în Germania de vreo opt ani, lucrează tot la acoperișuri [ca mine]. Sunt mulți – sunt mulți.”
Vara asta, frații Mihai și Ghiță Chiponca s-au hotărât să se întoarcă în România, unde și-au găsit de muncă în același domeniu. Patronul firmei la care lucrează în Belgia, craioveanul Cosmin Râță, le-a propus o înțelegere: să aștepte o lună înainte să le închidă dosarul de rezidență, iar dacă se acomodează în România, să le plătească zborul dus-întors în septembrie ca să-și încheie socotelile în Belgia.
Frații l-au sunat în septembrie și i-au spus să le cumpere doar bilete dus către Bruxelles. Nu e prima dată când Cosmin se confruntă cu o astfel de situație: muncitorii se întorc în România, nu se acomodează la locul de muncă și vin înapoi în Belgia, iar firma trebuie s-o ia de la capăt cu birocrația ca să le reînnoiască permisele de rezidență.
Ei sunt migranții care nu au libertatea de a rămâne acasă.
Ei sunt migranții care îi fac pe românii „educați, școliți” să se rușineze, pentru că n-ar vrea ca România să fie reprezentată în Europa de aceste povești, n-ar vrea ca ei să fie reprezentați de aceste povești.
Însă muncitorii în construcții sunt România, la fel cum „inginerii, economiștii, doctorii, oamenii de artă, știință și tehnologie” din diaspora sunt România. Putem alege să ne izolăm și să-l transformăm pe celălalt în dușman sau putem alege să umplem faliile dintre noi cu istorii personale, context și dialog.