Se spune că performanţele unui sistem de sănătate sunt influenţate de mai mulţi factori, dar, într-o mare măsură, de modul în care are loc strângerea de fonduri pentru asigurarea calitativ superioară a serviciilor sanitare, precum şi modul de distribuire a acestora către furnizorii de servicii de sănătate. Sunt de acord. Dar, în opinia mea, performanţele unui sistem de sănătate sunt influenţate în cea mai mare măsură de atitudinea şi de performanţele personalului medical şi auxiliar. Şi de nivelul de transparenţă.
În zadar medicii şi asistenţii medicali dau dovadă de profesionalism şi încearcă să se autoperfecţioneze şi să se plieze pe nevoile pacientului. Rămân neputincioşi în faţa birocraţiei, a corupţiei şi a unui management deficitar, căruia le cad şi ei victime, mai devreme sau mai târziu, atât ca salariaţi ai sistemului, cât şi ca pacienţi. Şi, mai ales, rămân neputincioşi în faţa omului (ne)potrivit aflat la locul (ne)potrivit. Fără acoperire în plan teologic, expresia neaoş românească „Până la Dumnezeu, te mănâncă Sfinţii” are acoperire în plan laic.
Suntem alungaţi din spitalele de stat de condiţiile precare şi deseori de atitudinea personalului lipsit de compasiune şi de profesionalism.
Luni, 3 septembrie, ora 6.30, în holul Spitalului Judeţean Mavromati, aproape 30 de pacienţi aşteaptă la unicul ghişeu pentru internări.
Oameni vârstnici, unii cu însoţitor, puţini tineri. Mulţi veniţi de la ţară, treziţi cu noaptea-n cap, nemâncaţi, suferinzi. Programul afişat anunţă că ghişeul este deschis de la ora 6, dar s-a deschis puţin mai târziu. Unui pacient care venise de la ora 6 i s-a transmis rugămintea halucinantă să se ferească din faţa ghişeului, că îi ia doamnei aerul, încă nu a început programul. La celălalt ghişeu, personalul este în concediu.
La 7.30, rândul era încă destul de ordonat, sunt aproape 40 de oameni care aşteaptă, fiecare cu actele în mână, începând să se agite. O doamnă stă pentru mama domniei sale, care nu poate să se deplaseze. O programase la un medic ortoped, care urma să intre în operaţie, şi este îngrijorată că se va enerva că nu a ajuns la timp. Îi este ruşine să întârzie, medicul ar fi avut dreptate să se supere, nu era singurul pacient care avea nevoie de consultaţie, de tratament. Fiecare are un program de respectat, de multe ori intervine şi neprevăzutul.
Un tânăr, cu tubul de dren ieşindu-i de sub cămaşă, este lăsat de oameni să intre în faţă. Se vede că nu poate aştepta, dar, cu bun simţ, stătea deoparte, sprijinit de pervazul ghişeului.
Cei mai mulţi sunt îngrijoraţi că nu mai pot face analizele, care sunt programate până la ora 9,30. Dar aşteaptă, nemâncaţi, obosiţi, încercând să fie înţelegători.
Din spate, intră la internări tot mai multe persoane, atât personal medical, cât şi civili, care nu au timp să aştepte la rând şi aduc actele necesare completării fişelor de internare. Doamna de la ghişeu trebuie să le rezolve mai întâi problemele acestora. Face o fişă de la rând, trei sau patru venite din spate. Nu poţi refuza un coleg care te roagă să îl ajuţi, cine ştie când vei avea nevoie de serviciile lui. O mână spală pe alta şi amândouă spală obrazul. Deşi nu cred că ajung doar două mâini ca să spele obrazul sistemului nostru sanitar.
La rând, oamenii încep să îşi piardă răbdarea, dar ritmul eliberării fişelor rămâne acelaşi. Cam 20 de minute de persoană. Ok, sistemul merge greu, oamenii sunt, din nou, înţelegători. Dar la fel de greu identifică doamna de la ghişeu tastele, pe care le apasă doar cu două degete, ca un începător. Medici îngrijoraţi coboară şi îşi caută pacienţii sau se revoltă, mai mult sau mai puţin subtil. Doamna cheamă şi ajutoare, care reuşesc într-o oarecare măsură să rezolve problema.
Un bătrânel a greşit ghişeul. Stă de la 6,30. E aproape 8. Doamna de la ghişeu strigă la el: „Nu vi s-a spus unde trebuie să ajungeţi, de ce deranjaţi inutil, nu vedeţi ce scrie pe ghişeu? Hai, mai repede, nu vedeţi că face lumea scandal că merge greu?” Ca şi cum cei de la rând s-ar fi revoltat din cauza lui, bătrânul pune capul în pământ şi pleacă, după ce îl lămuresc oamenii unde trebuie să ajungă. I-a fost ruşine să mai întrebe o dată, ca să nu mai primească o observaţie. Alături, la ghişeul pentru eliberarea bonurilor, doamna de acolo strigă la alt bătrânel: „Nu vezi ce scrie pe afiş?”/ „Ştiţi, nu.../”Nu e treaba mea să vă lămuresc, dacă nu vedeţi ce scrie. Nu ştiţi să citiţi afişul?” Cu pasul tremurând, ţinând fişa în mână şi ochii în pământ, omul se îndreaptă către celălalt rând. Poate chiar nu vede, are ochelari şi dioptriile nu par nesemnificative, mai sunt şi vârsta, emoţiile, suferinţa.
Există studii privind impactul comunicării în sistemul de sănătate. Liantul care uneşte personalul din sistemul sanitar şi pacientul şi care construieşte relaţia dintre pacient şi sistem, bazată pe încredere şi respect, este comunicarea. Pe lângă grija faţă de pacient şi faţă de calitatea actului medical, personalul din domeniul sanitar poartă şi grija confruntării cu propriile probleme, oameni sunt, dar şi povara omului (ne)potrivit aflat la locul (ne)potrivit.
Indiferenţa ar trebui înlocuită cu reacţii de orice fel. Lipsa acestor reacţii ale sistemului de sănătate la critici mai vechi sau recente, care au devenit publice, relevă faptul că problemele de acces la serviciile de sănătate și calitatea acestora nu pot fi rezolvate în interiorul unei componente a sistemului de sănătate, ci poartă un caracter sistemic.
Am stat la rând de la 6,20, la 8,45. Mi-am amintit că anul trecut s-a întâmplat la fel. Astăzi, la ora 8,45, mulţimea dăduse în clocot. Sunt aproape 60 de persoane, deja blochează intrarea în spital. Cineva care coborâse de pe secţie, în holul de la intrare, are o reacţie de uimire: „Doamne, oare ce s-a întâmplat aici?” Crezuse că s-a petrecut un accident. „Dumnezeule, câtă lume bolnavă!”
Sănătatea sistemului sanitar ar trebui măsurată şi în starea de sănătate a populaţiei.
Un tânăr care până atunci a citit, aşteptându-şi mama să ajungă la rând, îşi pierde răbdarea şi se revoltă. Ridică glasul. Poate nu e nici aceasta o soluţie. Pleacă în căutarea managerului spitalului, nemaisuportând indolenţa şi lipsa de profesionalism a personalului auxiliar, suferinţa şi umilirea pacienţilor.
Nu mai ştiu ce s-a întâmplat. După două ore şi 25 de minute de stat în picioare, în căldură, în curent, am ajuns la rând. Mi-am luat fişa de internare şi am plecat, dezgustată de calitatea umană a celor trimişi în linia întâi de contact a pacientului cu sistemul sanitar.
(M. A.)
