Copiii agresivi, cărora le face plăcere să umilească alţii copii, sunt copii care suferă- şi am lămurit acest subiect în episodul trecut al rubricii "Sănătate". Însă sunt copii care se interiorizează, care suferă în tăcere şi nu se manifestă decât foarte greu şi atunci cu eforturi deosebite din partea celor apropiaţi.
Despre copiii care suferă în tăcere, dar fără ca suferinţa lor să fie mai mică decât a copiilor agresivi, am discutat cu medicul Ligia Ursuleanu, medic primar în neuropsihiatrie pediatrică.
"Se întâmplă că părinţii sunt deosebit de exigenţi şi cer de la copiii lor mult, fără să ştie dacă micuţul are potenţial pentru o anumită şcoală, o anumittă clasă, un anumit gen de pregătire. Şi aşa copilul este suprasolicitat, părinţii sunt nemulţumiţi şi mai pretenţioşi. Cu timpul, copiii încep să structureze tot felul de afecţiuni psihice, cele mai comune fiind nevrozele, însoţite de ticuri: îşi rod unghiuţele, îşi rup părul, clipesc des şi apăsat, au probleme cu somnul. Aceste semnale sunt observate de părinţi, dar ei nu se adresează medicului sau psihologului, aşa cum ar trebui, încep să-l obstrucţioneze, să-l certe: Te mişti prea mult", "Dai din mână", "Clipeşti", "Îţi smulgi părul", iar aceste simptome, în loc să fie oprite sunt agravate.
"Copilul se interiorizează şi se descarcă tocmai prin aceste gesturi. Mai sunt şi cazuri în care părinţii sunt plecaţi iar copiii sunt ţinuţi de bunică, de mătuşă, de prietenă. Or cel mai bine ar fi ca aceşti copii să fie monitorizaţi de Protecţia Copilului, însă părinţii, mulţi dintre ei, nici nu ştiu că acest lucru este posibil şi chiar recomandat. Mai mult, părinţii ar trebui să-şi ia copiii de mânuţă şi să-i ducă la un psiholog, să facă o consultaţie, o consiliere, chiar psihoterapie în cazul în care este necesar. De exemplu, în Centrul de Sănătate Mintală sunt specialişti foarte buni, iar copiii care au fost şi sunt trataţi dau rezultate foarte bune", explică medicul specialist.
Mai mult, numărul nevrozelor a crescut foarte mult în ultimii ani, şi nu în ultimii 20 ci în ultimii cinci ani, mare parte a nevrozelor având drept cauze competitivitatea părinţilor şi şcoala.
"Şcoala nu ne distruge copiii, dar fiind o clasă foarte mare, cu 30 de elevi, indiferent cât de bun este învăţătorul, nu poate să asculte pe fiecare copil în parte, să vadă ce probleme are fiecare, să potenţeze pe fiecare în parte. Eu cred că părinţii au parte de vină şi omit un lucru: înainte de a stabili, chiar în linii mari, viitorul copiilor lor- ce şcoală să urmeze, ce liceu să urmeze, ce facultate, ce doctorat, să testeze copilul la un specialist, să-l evalueze pentru a şti exact care este potenţialul lui, să nu-l chinuie inutil. Părintele trebuie să ştie cât poate copilul să reziste, cât timp poate fi supus pregătirii, efortului şi să nu se compare cu el însuşi, că eu învăţam mai mult, putem mai mult, luam note mai mari. Nu toţi copiii sunt la fel, nici măcar gemenii nu sunt la fel. Aici se greşeşte, că părinţii nu se adresează când trebuie şi cui trebuie. Mai mult, înainte ca cei mici să fie dus şi la psiholog, şi părintele trebuie să-şi facă o evaluare", explică Ligia Ursuleanu.
Neglijarea nevrozelor, pericol de agravare
În cazul în care se întârzie tratarea acestor nevroze, copilul riscă să dezvolte afecţiuni mai grave, ce pot să-l afecteze pe termen lung.
"Avem şi adulţi care au tot felul de ticuri, de probleme, de nevroze şi poate că şi ei cândva a avut şansa de a se îndrepta, dar nu au fost consiliaţi", adaugă medicul specialist. Mai mult, un sprijin acordat copiilor este afecţiunea şi prietenia părinţilor. Părinţii trebuie să câştige încrederea copilului, acordându-i timp, dragoste şi încredere.
"Părinţii trebuie să fie nişte modele. Nu este suficient să-i oferi copilului tot ce-şi doreşte, ultimele maşinuţe apărute, ultimele păpuşi sau ultimele jocuri, să-i duci în tot felul de excursii. Nu! Părintele trebuie să aibă o relaţie apropiată cu copilul lui. Însă din lipsă de timp, părinţii fiind foarte solicitaţi de serviciu, vor să compenseze această lipsă cu cadouri. Mai mult, îi şi reproşează copilului tocmai aceste cadouri, aşteptând în schimb rezultate bune la şcoală. Dar nu este o soluţie, niciodată afecţiunea părintelui nu poate fi înlocuită de jucării sau gadgeturi. Mă refer mai ales la copiii ale căror mame sunt plecate", susţine medicul specialist.
Un caz recent este cel al unei fetiţe a cărei mamă este plecată în străinătate şi care a venit la medic însoţită de bunică iar la prima vedere s-a lipit de medic.
"Bunica era un pic mai exigentă, mai distantă. Iar când am luat-o de mână şi am intrat în vorbă cu ea, mi-a spus că vrea să fiu eu mămica ei. Vă daţi seama ce carenţă afectivă avea fetiţa, din moment ce pe mine mă vedea pentru prima dată şi doar am mângâiat-o şi am discutat cu ea. Asta le lipseşte copiilor- afecţiunea părinţilor, comunicarea şi trebuie să vadă ce probleme au cei mici, nu doar oferindu-le cadouri. Şi chiar dacă regimul de acasă e mai strict, afecţiunea contează. De exemplu, copiii din asistenţa maternală. De-a lungul timpului am avut pacienţi atât din centre de plasament cât şi din asistenţă maternală. La cei din centre se vede că de mici au fost privaţi de căldura părinţilor, de afecţiunea lor. Cei din asistenţă maternală sunt mai obişnuiţi cu noţiunea de familie pentru că o văd în familia asistentului maternal care-i creşte. Mulţi din ei chiar admit că au probleme şi luptă să stea cumva pe o linie de plutire", adaugă medicul Ligia Ursuleanu.
În loc de concluzii, vocea tinerilor.
Încheiem materialul cu postarea unei adolescente pe Facebook:
Mergeam astăzi pe holul şcolii. Fiind aproape gata pauza, mă grăbeam să ajung în clasă. Citeam nişte liste şi eram destul de concentrată, nimic ordinar nu mi-ar fi putut distrage atenția, dar ce urmează să spun depăşeşte cu mult barierele normalității. O fetiță de cam 11-12 ani stătea lângă uşa unei băi, cu telefonul la ureche şi plângea "de se rupea cămaşa pe ea". Copil în clasa a V-a. Ma opresc, stau lângă ea, aştept să termine convorbirea telefonică. Nu înțelesesem prea multe din ce a spus ea printre lacrimi, doar un vag "iartă-mă, am greşit, sunt om şi eu" şi un "mulțumesc pentru încurajare" foarte trist, ironic.
Termină de vorbit şi încă plângea teribil, am întrebat-o ce a pățit. "Am luat nota 9 la limba română. Nu cred că îmi mai iese media 10. Vorbeam cu mama, s-a supărat tare pe mine." Îmi era evident milă, am trecut şi eu prin mai multe situații asemănătoare. Am calmat-o cum am putut; am luat-o în brațe, i-am spus că sigur o să-şi repare media dacă e atât de important pentru ea, iar în final i-am spus că nici nu contează prea mult, că 9 nu e o notă proastă. Începe să plângă iar şi spune "Dar ce o să fac la examen în clasa a VIII-a?!". În traducere: "Ce o să fac eu la un examen care nu îmi măsoară inteligența cognitivă ci capacitatea de a reține 7-8 compuneri mot á mot?" "Ce o să zică părinții mai dacă nu intru la un liceu de prestigiu?".
FELICITĂRI. Felicitări părinților care pun presiune pe copiii lor încă din clasele primare, care prin modalitățile lor de educare distrug stima de sine a copilului, care pun mai mult preț pe note decât pe sănătatea psihică a acestuia. Felicitări părinților care s-au lăsat înghițiți de un sistem educațional precar care nu urmărește dezvoltarea armonioasă a individului şi care nu testează oricare altă capacitate relevantă a acestuia, decât pe cea de memorare al unui text sau al unui algoritm. Felicitări că ați crescut nişte roboței ascultători pe care vă vărsați frustrările. Vă mai mirați de ce sunt atâtea cazuri de suicid sau tentativă de suicid în rândul elevilor români. De asta, din cauza oamenilor ca voi, care îşi doresc rezultate bune de la copiii lor, dar nu ştiu să îi susțină, să îi ajute, să îi îndrume. Înainte să ceri, mai trebuie să şi oferi. Mult noroc să înțelegeți asta. Pentru unii e deja târziu, dar poate pentru alții mai este speranță incă. Starea psihică a elevilor este mai importantă decât notele acestora, mai ales pentru că nu, notele nu definesc inteligența.
