Noi numim o astfel de medicină actul medical centrat pe persoana din faţa noastră - un act medical atotcuprinzător, care îl copleşeşte pe bolnav cu anamneza, cu atenţia maximă (ca şi când nimeni nu mai există în jur), cu solicitudinea, cu examenul obiectiv, cu efortul diagnostic, cu tratamentul, cu sfatul, cu iubirea creştină, cu răbdarea, cu urmărirea evoluţiei în timp.

 

Omul nu trebuie să fie analizat ca o fiinţă autonomă, din moment ce poartă în el chipul lui Dumnezeu şi are mereu tentaţia transcendentului.

 

„Dacă bolnavul nu ţi-a zâmbit sau nu a plâns, încă nu ai ajuns la inima lui” - ne spunea un profesor german la un curs de homeopatie. Aici se vede arta şi ştiinţa doctorului.

 

Mi s-a întâmplat de multe ori să pun întrebări „strict medicale” şi să nu obţin datele cele mai semnificative la anamneză, iar uneori să pun o singură întrebare colaterală şi să aflu cauza reală a bolii.

 

Bazaţi pe principiul toleranţei maxime faţă de bolnav, pe el nu trebuie să ne supărăm niciodată, nici chiar atunci când simulează (minte) boala pentru a obţine un avantaj, sau când, din pricina unei psihoze sau atitudini revendicative, ne agresează.

 

A depista „particularul”, dacă nu „unicul” - din persoana bolnavă este cea mai preţioasă harismă; o au doctorii care au primit „darul deosebirii duhurilor” - atât de căutat în vremurile filocalice.

 

Am înţeles viaţa şi boala unei bolnave care a venit la consult cu periartrită scapulo-humerală-dreaptă abia după ce am întrebat-o cum îşi explică ea boala ei(am învăţat de la un doctor bătrân să cer părerea bolnavilor despre propria lor boală):

 

- Am fost toată viaţa mea vânzătoare de varză acră în Piaţa Obor şi m-am aplecat mereu în butoi cu mâna dreaptă, să scot varză. Iama, când gerurile erau mâţi, îmi era foarte greu...

 

Numele bolnavului, întotdeauna spune ceva: am îngrijit o bolnavă cu multe afecţiuni (nu uşoare), dar care făcea faţă eroic bolilor pe care le purta.

 

- Cum vă cheamă? - am întrebat-o.

 

- Mimoza - mi-a răspuns ea. Din cauza numelui cred că sunt atât de sensibilă şi am făcut multe boli. Mai bine mă chema Marghioala...

 

In primii ani de practică privată am fost consultat de un bolnav pe care îl chema Minciună. Avea o distonie neurovegetativă cu tulburări de personalitate şi conflicte de adaptare la mediul social... L-am întrebat dacă este de acord să aibă o conversaţie cu preotul nostru. Acesta i-a sugerat cu delicateţe să-şi schimbe numele. Dar bolnavul s-a supărat şi nu ne-a mai vizitat niciodată.

 

Când lucram la spitalul Colentina, am avut o colaboratoare chimistă. După naşterea primului copil, a acuzat dureri abdominale. Am palpat-o şi am simţit o tumoră mare. A operat-o un prieten chirug, la Spitalul de Urgenţă; diagnosticul a fost grav: angiosarcom; a încercat chimioterapie, dar după două şedinţe le-a abandonat din cauza intoleranţei. După câteva luni a rămas însărcinată. Familia şi medicii au forţat-o să întrerupă. Angiosarcomul a recidivat imediat după operaţie. A fost operată din nou.

 

După un timp a rămas din nou însărcinată. De data aceasta soţia mea a întărit-o, a fost alături, i-a promis sprijin total şi permanent, şi a păstrat sarcina. La naştere, obstetricienii au fugit de ea, au refuzat s-o asiste. Dar o fostă studentă (de la Spitalul de Urgenţă) a ajuns ginecolog-obstetrician şi, având şi curaj, şi omenie, şi o bună pregătire, a asistat-o. A născut (fără incidente) o fetiţă care azi are 20 ani şi este frumoasă, inteligentă şi bună. Bolnava a mai trăit 8 ani - o viaţă normală. in al 8-lea an s-a agravat brusc, după două vacanţe (în aceeaşi vară) la Mediterană şi la Marea Neagră. Ultimele săptămâni le-a petrecut într-o rezervă de la Spitalul CHRISTIANA. A trecut la Domnul într-o după-amiază bogată în rugăciuni şi cu binecuvântarea unui duhovnicesc ierarh care cunoştea cazul şi o vizita de câte ori ne vizita pe noi la CHRISTIANA. Această femeie, prin modul cum şi-a salvat fiica, este un doctor mai mare decât toţi doctorii care au neglijat-o.