VIORICA NECULAI
Colonel Viorica Neculai. Este iubită şi apreciată de colegii săi din cadrul Serviciului Formare Profesională şi Documentare al Insectoratului General al Jadarmeriei Române, iar profesionalismul şi seriozitatea de care a dat dovadă, de fiecare dată, i-au adus împlinirea pe plan profesional, fiind avansată la gradul de colonel. Nu îi place să vorbească foarte mult despre sine şi de fiecare dată când o face, poţi vedea în colţul ochilor transparenţa perlelor izvorâte din suflet. Emoţia o copleşeşte...
-De unde pasiunea pentru acest sport destul de greu de practicat?
-Nu ştiu dacă la început a fost o pasiune... A fost mai degrabă o situaţie de moment pe care m-am gândit să o valorific. Totul a pornit de la faptul că în acei ani - se întâmplă şi acum ca antrenorii să meargă prin ţară pentru a selecta copii, tineri, care îşi doresc să facă sport de performanţă. Dar pentru a fi selecţionat trebuia să îndeplineşti nişte parametrii: de înălţime şi anvergură. Având în vedere faptul că eu îi îndeplineam, antrenorii care se ocupau de selecţii m-au întrebat dacă nu vreau să merg la canotaj. Eu nu ştiam ce era canotajul. Îmi aduc aminte că au încercat să îmi explice, pe înţelesul meu, cum că este vorba de o barcă pe apă... în sinea mea am zis: O, ce bine, ce frumos cred că o să fie...! Asta se întâmpla în noiembrie 1982, iar o lună şi ceva mai târziu, pe 4 ianuarie 1983, am plecat spre Snagov.
-Aţi ajuns în Bucureşti...
-Da, am venit aici, am intrat în Baza Nouă, unde era şi lotul olimpic. Eu în ianuarie am intrat pe poarta Centrului Olimpic şi în luna mai am participat la cea mai mare selecţie, care se numea "Ambarcaţii Mici", unde toata lumea vâsleşte în simplu. Vreau să vă spun că eu am plecat de acasă, din comuna Vorniceni, judeţul Botoşani, fără să ştiu să înot. Şi deşi nu ştiam acest lucru, am participat, antrenorii riscând foarte mult, pentru că eu nu eram prea conştientă de lucrul acesta. La acel concurs am fost 90 de participante, dar nu ştiu câte fete au rămas în lotul de juniori, însă cert este că doar două am făcut performanţă.
-Când a devenit acest sport o pasiune?-Nu ştiu dacă a devenit o pasiune prea mare, a fost un lucru inedit... Deoarece au început să vină rezultatele foarte repede, m-am gândit: pentru că pot, rămân! Nu a fost chiar o plăcere, pentru că fiecare antrenament este dificil şi uneori este dus într-un punct la care puţini reuşesc să ajungă. Ca o explicaţie: din 100 de oameni toţi ajung la punctul de durere, dar poate că doar doi sau trei reuşesc să treacă peste această limită, acest punct, iar eu am fost unul dintre aceia. Canotorii de obicei "se coc" mai greu. Îţi trebuie 2-3 ani de pregătire la club, unul, doi ani, sau poate chiar mai mult, la un lot de juniori sau tineret şi după aceea începi să aduci rezultate. Dar eu nu am trecut prin toate aceste etape, având unele avantaje native. Eu am fost o fată mai robustă. Am avut o copilărie foarte frumoasă şi nu m-am dat înapoi de la nimic atât cât am fost la părinţi, acasă. Mergeam la munca câmpului, îngrijeam animalele... şi tot ce este de făcut într-o gospodărie.
-Ce emoţii v-au încercat la obţinerea primei medalii?
-Este mult de atunci. În luna martie 1983 a fost concursul de fond al canotajului, care s-a desfăşurat la Timişoara. Am concurat la simplu, 3.500 de metri, bineînţeles nu ştiam să înot, şi m-am clasat pe locul al III-lea, dar nu mai ştiu din câte. Toate cluburile îşi aduceau sportivii. Atunci erau foarte multe, erau vreo 20 de cluburi în toată ţara. Astăzi nu cred că mai sunt nici 7-8. Unii veneau cu câte 4 sportivi, alţii cu câte 15.
Nu ştiu dacă am avut vreun sentiment deosebit atunci când am câştigat acea primă medalie. Era o dorinţă. Noi suntem patru fete la părinţi, iar eu sunt cea mai mică, diferenţa dintre a treia soră şi mine fiind de 7 ani. Toate celelalte surori aveau deja calea lor: şcoli terminate, serviciu ... Şi când mi s-a deschis această portiţă, ce se numeşte canotaj, nu am dat înapoi. Îmi era foarte greu când vedeam cum surorile mele munceau în câte trei schimburi şi am zis: eu nu vreau să merg la serviciu noaptea! Aşa gândeam eu atunci şi eram doar un copil.
-Cum au reacţionat părinţii când aţi plecat de acasă?
-M-am bucurat întotdeauna de nişte părinţi foarte "destupaţi" pentru nivelul lor (lăcrimează, n.r.). Tata era un om foarte deschis, foarte deştept. Eu aşa îl vedeam şi chiar era. Şi el mi-a spus aşa. "Eşti cea mai mică, dar te las să pleci. Să îţi vezi de treaba ta, stai cât poţi". Tot de tata se leagă şi următoarea amintire. Aveam 17 ani, terminasem 10 clase şi urma să merg la un liceu la fără frecvenţă. Cum eram departe şi îmi era destul de greu, a trebuit să mă angajez ca muncitor necalificat la Trustul de Montaj Utilaj Chimic Bucureşti. Pe vremea aceea Clubul Nautic Universitar avea încheiate protocoale cu diferite societăţi, uzine, pentru a-şi angaja o parte din sportivi. Dar pentru că aveam nevoie de acordul părinţilor, tata a venit la Bucureşti. A venit şi în cantonament şi antrenorul l-a luat cu şalupa, să mă vadă la antrenamente. Eu eram deja campioană mondială, dar tata nu mă văzuse niciodată pe apă. Îi arătasem fotografii, se uitase la casete video, dar niciodată în realitate. La final, când s-a întors tata la mal, mi-a zis aşa: "Dacă vrei să mai rămâi, rămâi. Dacă vrei să mergi acasă, hai ...". Realizase cât era de greu. Nu îmi era deloc uşor, dar i-am spus că în cazul în care mă întorceam acasă trebuia să fac ceva, să mă angajez undeva. Iar el a continuat: "Mai stai aici, este decizia ta, dar când vrei să vii acasă, nu e niciun fel de problemă".
-Câte medalii aţi adunat în toţi aceşti ani?-Da... am cinci medalii de aur şi două de bronz obţinute la mondiale (Brandenburg – Germania, Diusburg – Germania, Bled – Iugoslavia, Ontario – Canada, Racice - Cehia), una de argint, la Olimpiada din 1992, de la Barcelona - Spania, iar în ţară am mai multe concursuri câştigate. La fel ca şi celelalte medalii şi cea de la Olimpiada din Barcelona a fost obţinută cu muncă multă, muncă depusă atât de mine, cât şi de colegele mele alături de care eram atunci în barcă: Adriana (Bazon) Chelariu, Iulia (Bobeică) Bulie, Elena Georgescu, Victoriţa Lepădatu, Ioana Olteanu, Maria Pădurariu şi Doina Robu. Îmi face plăcere să-i amintesc pe cei care ne-au antrenat pentru a ajunge la acea performanţă: profesor Victor Mociani şi Nicolae Gioga.
-Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, ce aţi schimba?
-Din fericire, în momentul în care mă uit la ceea ce am făcut, îmi aduc aminte doar lucrurile frumoase, realizările, toate medaliile pe care le-am obţinut. Au fost însă şi lucruri greu de acceptat. Îmi aduc aminte de Campionatul Mondial din Australia - 1990. Pentru probele de vâsle se făcea selecţia de simplu, iar pentru probele de rame se făcea selecţia în peror (n.r. - barca standard de două rame, fără cârmaci). A fost selecţia, m-am descurcat foarte bine, eram cel mai bun peror din lot la vremea respectivă, dar totuşi am fost lăsată acasă, eu cu Adriana Bazon, motivul fiind că peste ocean e bine să meargă reprezentante de la cât mai multe cluburi. A fost greu de acceptat!
-Ce a însemnat şi ce înseamnă canotajul pentru dumneavoastră?
-Cred că este şansa de a fi, astăzi, aici. Probabil, şi nu probabil, cu siguranţă că, dacă nu făceam canotaj nu aveam şansa de a ajunge ofiţer. Dar asta nu înseamnă că nu puteam fi un bun specialist în alt domeniu. Poate aş fi făcut oricum Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, pentru că în şcoala generală începusem să fac sport, handbal, şi învăţasem cât de cât ce înseamnă efortul fizic. Pentru astfel de sporturi mă recomanda în special ţinuta mea fizică. Totuşi, nu îmi pare rău că am făcut sport de performanţă şi am renunţat la discotecă şi la alte lucruri pe care fetele de vârsta mea le făceau atunci. Nu am tânjit niciodată după petreceri şi distracţie cu orice preţ.
(Un material de semnat de sublocotenent Casandra ILIE, pentru Revista Jandarmeriei)