Prin profesia d-voastră, prin domeniul de interes v-ați aplecat îndeosebi asupra obiceiurilor și tradițiilor populare. A avut locul de origine un rol în acest sens (cunoaștem faptul că satul Concești este apreciat în zonă ca un loc unde se mai păstrează anumite obiceiuri), ați avut o copilărie marcată de ritualuri tradiționale?
-Da, cred că m-a marcat și locul de unde provin, am fost marcată de toate lucrurile astea, crescând în curtea bunicilor de pe mamă. Și cred că am moștenit și de la mama dragostea aceasta. Ea a fost bibliotecară în sat, acum este la pensie, dar a avut și pasiunea asta pentru obiectele vechi, pentru ce a rămas curat și neatins în satul tradițional. De la începutul anilor '90 până spre 2000 a tot adunat, de la oamenii satului, tot ce ținea de universul gospodăriei tradiționale țărănești. În felul acesta s-a conturat acolo o colecție etnografică foarte valoroasă și sunt mândră de mama că a reușit așa ceva. Spun asta și pentru că unii dintre etnografii care au văzut acea colecție au apreciat că în județul Botoșani nu se mai găsesc asemenea piese. Mă refer în primul rând la cămășile femeiești și bărbătești, dar în special la cele de mire, vechi de peste o sută de ani și care nu se mai păstrează în alte colțuri ale județului.
Aceste obiecte sunt foarte importante și pentru motivele cu care erau decorate, de asemenea sunt valoroase pentru pânza folosită, care era din tort și pentru coloritul vegetal. Colecția a fost expusă inițial pe holul Bibliotecii comunale din Concești, apoi a primit un spațiu în Căminul Cultural. Acesta a intrat în renovare, a fost finalizat recent, iar acum, din păcate, colecția se află într-o încăpere de la Grădiniță. Însă, avem promisiunea că se va face un muzeu etnografic. Domnul primar a promis că va închiria sau va cumpăra o casă și o va amenaja ca muzeu etnografic. Această colecție ar avea astfel șansa să fie văzută, admirată, apreciată și redată, într-un fel, satului. În condițiile în care era amenajată înainte, a avut un mare succes. Oamenii sunt legați de lucrurile lor, mama povestea cu câtă greutate i-a convins să le dea, unii au oferit cămașa cu care urmau, probabil, să fie înmormântați.
A fost o muncă de convingere grea, dar care a devenit bucurie pentru ei, pentru că vara nepoții sau copii veneau în sat și voiau să vadă cămașa, covățica sau oala de lapte pe care bunica lor o dăduse la muzeu. Așa s-a creat o legătură, parcă s-a reînviat spiritul de comunitate. Ar fi extrem de important ca acest proiect al domnului primar, de a face un muzeu etnografic, să prindă contur și sunt convins că el va face toate cele necesare în acest sens. Revenind, da, de la mama am păstrat dragostea asta pentru tot ce este vechi, autentic, frumos și românesc și de la tata un pic din curiozitatea pentru istorie și pentru trecut.
-Satul românesc este astăzi într-o luptă cu timpul aparent inegală. Mai are forțe de a rezista?
-Este trist într-un fel să ne gândim la asta, dar trebuie, pentru că nu știm cât mai are de trăit satul românesc tradițional, deși nici nu știu dacă în momentul acesta mai putem vorbi despre sat păstrat în tiparele lui autentice. Din păcate cred, din observațiile mele directe ca jurnalist, odată cu generația aceasta a oamenilor cu vârsta între 50 și 70 de ani, buna rânduială a satului tradițional va dispărea. Desigur, sunt cei tineri care duc tradiția mai departe, dar ei pot s-o facă doar dacă există acolo un "ochi" care veghează, care îi poate îndruma. O să vă dau exemplul meșterilor populari care vin în târguri, cu diverse ocazii. Aici rolul etnografului este crucial, pentru că meșterii vor să facă, ei vor să continue tradiția, dar nu prea mai știu cum erau obiectele autentice. Etnograful este acela care ar trebui să-i orienteze, să-i consilieze și să-i readucă pe linia tradițiilor adevărate. Din păcate, cred că nu există nici suficientă voință și nici suficientă forță pentru salvarea satului românesc. Dar nu trebuie să fim pesimiști.
-Vă rog să ne oprim puțin asupra anilor de școală, acolo în sat, ce amintire păstrați profesorilor și/sau colegilor?
-Bineînțeles, ca oricărui copil, învățătoarea este cea care mi-a marcat drumul pentru prima dată. Mi-a fost învățătoare doamna Viorica Bostan și cred că de la ea am deprins apetitul acesta pentru citit. Apoi, în clasa a IV-a, am avut-o învățătoare pe doamna Maria Lupușoru. În școala gimnazială am avut-o dirigintă pe doamna Emilia Bețianu, o extraordinară profesoară de geografie. Cel care iarăși mi-a marcat drumul mai târziu a fost profesorul de limba română, Gheorghe Țuculeanu. Și acum îi sunt recunoscătoare pentru modul în care a reușit să ne determine să citim mult și să iubim gramatica. Am urmat apoi Liceul Pedagogic din Botoșani, unde iarăși se studia literatură și gramatică intens. Am avut câțiva colegi, în școala generală, care ulterior au devenit elevi ai liceului de la Darabani. Am fost colegă de clasă cu Mihaela Landea, căsătorită Andronache, azi profesoară la Darabani, cu Claudiu Timiță, acum stabilit la Brașov și am mai fost colegă de clasă cu Ioan Șușu, preot la Crăiniceni acum.
-Ați urmat Facultatea de Jurnalism. De ce nu Istoria, dacă vă interesa mult și această disciplină?
-Cred că din liceu s-a conturat ideea că trebuie să fac jurnalism. Scrisul era deja o pasiune, la fel și literatura, iar pentru tot ce însemna lumea înconjurătoare mă măcina o nestăvilită curiozitate. În liceu am avut iarăși norocul unui profesor grozav de limba română, domnul Ioan Aniței, cel care a fost și președintele Consiliului Județean Botoșani imediat după 1990. A fost un fabulos profesor de limba română, un uriaș. Majoritatea colegilor au mers mai departe la facultate. Am dat la Jurnalism, era o chestie nouă atunci în Iași, cred că eram a treia sau a patra generație. Departamentul de Jurnalism și Științele Comunicării era parte a Facultății de Litere din cadrul Universității "Alexandru Ioan Cuza".
A fost o provocare pentru mine, deoarece examenul era destul de greu. Am susținut o probă de creativitate, un examen de gramatică, unul de economie și unul de istorie. A fost o concurență destul de mare, dar am intrat a doua. E drept că luasem în calcul și Facultatea de Istorie, dar Jurnalismul era o provocare mult prea mare. În 2003, am fost stagiară a Școlii Superioare de Jurnalism din Lille, Franța, cu o bursă a Ministerului Francez de Externe. Acolo am participat la editarea unei reviste, se numea "Europa". După terminarea facultății am făcut un master la Facultatea de Istorie și mi-am susținut lucrarea de disertație sub coordonarea profesorului Ioan Ciupercă.
-Nu ați fost tentată să rămâneți în Franța? Ce v-a făcut să vă întoarceți?
-Nici nu m-am gândit să rămân, dar cred că și dacă aș fi fost o fană a Occidentului nu aș fi rămas. De altfel, în anul IV am avut posibilitatea să plec din nou, în Belgia, cu o bursă Erasmus, dar nu am făcut-o din mai multe motive. În 2003 plecasem dintr-o Românie destul de neașezată. Eram în plină guvernare PSD, fusese o guvernare îngrozitoare. Plecasem cu o serie de idei preconcepute în Franța. S-a obișnuit ca imediat după 1990 satele și orașele din România să se înfrățească cu localități din străinătate. Și la Concești era această situație, eram înfrățiți cu o comună franceză și câțiva ani îmi creasem o imagine idilică despre ce înseamnă Franța. Anumite familii veneau în sat la noi, stăteau câteva zile, o săptămână, erau primiți cu ospitalitatea specifică moldovenilor, dar erau foarte oripilați de ceea ce găseau în sat. Nu exista asfalt, apă, canalizare. Erau șocați de ce descopereau, veneau mereu cu ajutoare la școală, îmi amintesc că filmau tot ce era prin curte. Ajunsă acolo am constatat că viața nu este așa de roz în Occident, că nu e atât de grozavă și că prea suntem noi românii cârcotași. Mizerie exista și acolo, iar civilizația aceea avea și ea hibele ei. Așadar, nici nu a fost vreun gând de a rămâne, dar și dacă mai era vreo tentație a dispărut cu totul atunci.
-Care a fost parcursul d-voastră profesional de după facultate?
-Am terminat facultatea în 2004 și pentru câteva luni am fost corespondent de la Iași pentru Evenimentul Zilei. Din septembrie 2004 am devenit reporter la un cotidian ce apărea atunci, dar care a dispărut mai apoi, se numea Lumea Ieșeanului. Am fost reporter acreditat pe Sănătate. Pe atunci se lucra deja la acest proiect al Ziarului Lumina. Un proiect foarte ofertant la vremea aceea și provocator pentru un tânăr jurnalist. Astfel, din ianuarie 2005, am lucrat la acest proiect. Practic s-a produs așa, o trecere. Întreaga echipă de la Lumea Ieșeanului a trecut la Ziarul Lumina, cu tot cu directorul de atunci, marele gazetar Florin Zamfirescu. Am fost atrași în primul rând de garanțiile oferite de acesta, un om ce avea un extraordinar simț al evoluției presei. Lucrurile se desfășurau foarte interesant, deoarece am lucrat "în orb" o perioadă: mergeam pe teren, adunam informații, făceam reportaje, interviuri, dar totul se tipărea pe niște coli A3, pentru a vedea cum se așază în pagină, cum se încadrează, unde trebuie schimbat ceva. Colegii de pe teren întrebau mereu, mirați, unde scriem, de ce nu apare ziarul. Am lucrat așa o lună de zile, scoteam doar pe A3 ziarul, în timpul acesta, sigur, s-au strâns ceva materiale cu rol atemporal, care au putut fi publicate și mai târziu. Primul număr a apărut pe 7 februarie 2005. A fost și o conjunctură deosebită, deoarece Patriarhul Teoctist împlinea atunci 90 de ani de viață și atunci primul număr i-a fost dedicat.
Ziarul era extrem de ofertant, cuprindea toate domeniile de interes, de la educație, economic, politic, cultură și sănătate, până la ceea ce ținea de fenomenul religios. Era un ziar care, spuneam noi, era bun de lăsat la îndemâna copiilor. Linia aceasta a continuat până prin 2008, când odată cu alegerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a devenit cotidian național. Până atunci a fost a fost ziar regional, fiind distribuit doar în județele din cadrul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Acum sunt redacții și în Banat, Muntenia și Transilvania, la București fiind sediul central. Lucrurile s-au mai schimbat, articolele dedicate vieții religioase au căpătat o pondere mai mare, lucru firesc odată cu schimbarea statutului ziarului, care a devenit publicație a Patriarhiei Române.
-Lucrând la acest ziar, care se particularizează în peisajul presei românești, ați simțit că uneori, dincolo de profesia de jurnalist, v-ați implicat și sub o altă formă, să spunem sentimentală în activitatea dumneavoastră?
-Eu înainte de toate sunt jurnalist. Știți, era o discuție la mijlocul anilor 2000 despre specializarea strictă a jurnaliștilor pe diferite domenii. În România s-a păstrat o moștenire potrivit căreia fiecare jurnalist e acreditat pe un domeniu și scrie doar pe acel segment (sănătate, educație sau altceva). Or, eu cred că este o premisă falsă. Un jurnalist trebuie să se descurce în orice domeniu, pentru că Facultatea de Jurnalism îți oferă - o solidă cultură generală. Eu cred că este o greșeală faptul că directorii de la marile cotidiene le cer ziariștilor să scrie doar pe un anumit domeniu. Bun, dacă avem în vedere publicațiile de un anumit profil, precum Ziarul Financiar, acolo este altă discuție, dar la cotidienele de consum trebuie să știi să scrii despre orice. Iar tu, ca jurnalist, trebuie să te simți mereu provocat, să încerci să-ți depășești limitele, până la urmă. Eu nu am scris doar reportaje etnografice sau doar interviuri, ci și acum semnez pagina de sănătate în acest ziar, după nouă ani.
Cred că eu și colegii mei am avut un mare noroc, l-am avut director pe Florin Zamfirescu, un gazetar excepțional. El era un tip care nu te obliga să înveți de la el, dar rebuia să fii mereu cu urechea larg deschisă, pentru că aveai ce să asimilezi. Important a fost și faptul că ziarul a găzduit toate speciile jurnalistice (reportaj, documentar, interviu, relatare, analiză), fapt care ne-a permis să exersăm foarte mult, într-o perioadă în care, reportajul, spre exemplu nu se citea decât în "Formula As" sau în Jurnalul Național în vremea lui de glorie. A fost un lucru benefic și pentru noi, dar cred că și pentru public, care nu găsea reportaje și interviuri în prea multe ziare.
-Ce v-a făcut să părăsiți mereu redacția și să luați drumul satelor sau al bisericilor de lemn pentru a realiza reportaje? Ați trăit aceste lucruri ca pe o evadare spre o altă lume?
Nu aș spune că a fost o evadare, aș spune că mereu am căutat ceva, și căutând, am descoperit. Apoi, asta e treaba unui jurnalist, să facă teren. Eu sap întruna după subiecte și, dacă găsesc un filon, o rădăcină, de unde să extrag un fir care mă interesează, merg până în pânzele albe. Reportajele despre bisericile de lemn ale Moldovei fac parte dintr-un proiect al meu, început în 2012. Am căutat, la început, câteva bisericuțe de lemn și mi-am dat seama ulterior despre valoarea unui astfel de reportaj. Despre aceste bisericuțe s-a scris puțin. Ceea ce mi-am propus este să cuprind toate bisericuțele de lemn care fac parte din județele Moldovei, pentru că îmi este mai ușor ca arie geografică. Am fost deja în județele Iași, Neamț, Suceava, Botoșani, și o să mai fie județele Vaslui și Bacău. Credeți-mă, am descoperit niște lucruri fabuloase și e păcat că nu s-a scris despre aceste monumente până acum, nu doar la modul acesta, de informare. În goana asta a lumii în care trăim, omul este sătul de informații seci și este tentat să citească într-o altă cheie, să se simtă ca și cum ar fi văzut locurile acelea.
-Aveți și alte proiecte în derulare sau în program pe viitor?
-Deocamdată am lansat o carte, pe 14 februarie 2014, la Muzeul Unirii din Iași. Se numește "Taifasuri cu tâlc" și cuprinde 16 interviuri publicate în perioada 2006-2013. Cartea a fost publicată la Editura Trinitas a Patriarhiei Române, în Colecția "Media Christiana", Seria Lumina, cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Daniel. Interlocutorii din această carte sunt mari personalități ale Iașiului și ale Moldovei. A fost foarte greu pentru mine să fac o selecție, dar m-am oprit la intervalul acesta 2006-2013 și la niște persoane absolut remarcabile. Cine va răsfoi această carte, îi va regăsi aici pe academicianul Valeriu D. Cotea, celebrul oenolog, academicianul Viorel Barbu, unul dintre cei mai mari matematicieni români, pe scriitorul Ion Mitican, pe Natalia Dănăilă, cea care a înființat Teatrul pentru copii și tineret "Luceafărul" din Iași. Sunt și două interviuri care îmi sunt foarte dragi pentru că au fost realizate anul trecut în Basarabia. Este o carte la care am lucrat mult pentru adaptarea materialului și cred că a ieșit o treabă bună, până la urmă.
-Pornind de la aceste interviuri, și având în vedere mereu invocata lipsă a valorilor din zilele noastre, ce ați simțit că-i unește pe acești oameni care provin din medii socio-profesionale diferite? Ați descoperit la interlocutorii d-voastră un anumit grad de spiritualitate, care astăzi lipsește formatorilor de opinie?
-Evident, vorbim aici de o carte și ea trebuia să aibă o legătură, un fir continuu. Da, spiritualitatea este un lucru care îi unește pe oameni. Dacă parcurgeți cartea, o să vedeți că pe toți îi leagă un mod sănătos de a gândi, acea școală veche românească, din păcate astăzi dispărută. Îi leagă conștientizarea sentimentului lucrului bine făcut, rigoarea, profesionalismul, niște atribute care par atât de mari astăzi... Sunt niște oameni care au oferit modele cu adevărat și de la care avem de învățat chiar și de aici încolo. Dacă ne referim la școala românească veche, ea se baza pe niște stâlpi. Exista morala din familie, exista instrucția din școală și exista învățătura bisericească.
Exista această morală provenită întâi din familie și apoi de la biserică, ori eu cred că în cazul tuturor intervievaților a fost o cărămidă în formarea lor. Da, din păcate, astăzi nu prea mai vorbim despre spiritualitate. Apropo de aceasta, îl întrebam pe profesorul Constantin Romanescu, un reputat psihiatru al Iașului, din păcate retras azi de pe scena vieții publice, dacă mai există loc pentru spiritualitate în lumea de astăzi. Și mi-a răspuns că este, că această criză e una artificială, episodică și că nu trebuie să ne temem. Și dacă el, un psihiatru care disecă atent realitatea, a spus să nu ne temem, poate că nu avem de ce ne îngrijora.
-Credeți în dimensiunea educativă a presei?
-Am crezut și cred și acum în dimensiunea sa educativă, doar că presa trece printr-o prigoană teribilă în zilele noastre. Mulți se grăbesc să prezică sfârșitul presei scrise. Mulți spun că aceasta va muri din cauza internetului. Un lucru discutabil, dacă nu chiar puțin neadevărat. Înainte de orice, în opinia mea acum ne lovim de o criză a meseriei și aici trebuie lucrat. Trebuie să știi, să vrei și să faci cu patimă meseria asta.
--… oare presa nu a devenit victima propriei sale puteri?
-Nu aș spune că este chiar victima propriei puteri, ci mai degrabă este ca o fată curtată de toată lumea și care trebuie să știe ce și cum să aleagă. Mă întorc și spun că jurnaliștii poate sunt cei mai vinovați. Ei ar trebui să aibă o anumită verticalitate. Nu putem vorbi de idealuri, nu o să putem găsi un jurnalist perfect. Cu toate acestea, un pic mai multă rigoare și un plus de pasiune, în meseria pentru care ai optat, se impune. Eu nu cred deloc în previziunile sumbre. Dacă vrei să fii jurnalist și crezi în ceea ce faci, poți să îți faci strălucit meseria la orice ziar sau gazetă ai fi. Mă uit așa peste ziarele din Europa sau din SUA, trecute și ele printr-o criză, dar acolo nimeni nu se grăbește să le proorocească dispariția.
-Vă rugăm, la final, să lăsați un mesaj pentru tinerii care nu pun prea mare preț pe spiritualitate și pentru tinerii care își doresc să devină jurnaliști.
-Tuturor celor din partea de nord a Moldovei, a Prutului de Sus cum era odată, le transmit un salut cald de la Iași, și mă bucur că am avut ocazia să le vorbesc, prin intermediul d-voastră, și să retrăiesc ceva din anii copilăriei mele pe acele meleaguri.
Nu cred că se cade să dau eu sfaturi tinerilor, dar așa, ca un îndemn prietenesc și pornit din toată inima, le-aș spune să nu abandoneze niciodată această lume a satului, să lase un loc în sufletul lor în care să încapă măcar amintirea propriilor bunici și părinți. Și, dacă lasă loc măcar pentru asta, sunt sigură că lucrurile bune care vin din trecut nu o să le fie niciodată străine. Tinerilor jurnaliști le recomand să fie mereu curioși, să citească foarte mult, și să aibă încredere că oriunde, cu pasiune și cu muncă, pot să construiască foarte mult. Și să nu creadă în previziunile sumbre despre dispariția presei. Cât timp vor exista jurnaliști dedicați meseriei, presa nu va muri. (interviu realizat de Alexandru D. AIOANEI, Dărăbăneni.ro)
