Este genul de profesor pe care l-aş dori, măcar o dată pe săptămână, la clasa copiilor mei. Poartă la el discursul clar, aplicat, coerent, logic. Îmbrăcate într-un timbru molcom, răbdător, lipsite de stridenţe lingvistice, cuvintele lui Nicolae Dărămuş, deşi au forţă, se aşază cu răbdare în înţelegerea ascultătorului. Pentru că Nicolae Dărămuş nu rosteşte cuvinte, el comunică, transmite imagini, stări, emoţii.
Duminică, 10 august 2014, în cadrul Zilelor Nordului de la Darabani, Nicolae Dărămuş a susţinut o prelegere care, de bună seamă, va rămâne îndelungă vreme în memoria afectivă a celor prezenţi la eveniment.
Medic de profesie, în tinereţe aspru vânător, este astăzi unul dintre cei mai cunoscuţi militanţi pro-natura, cu aplecare adâncă spre un domeniu încă prea puţin cunoscut în România, dar care prinde tot mai mult în rândul tinerilor: eco-arta. O abordare care se pliază foarte bine pe activităţile privind protecţia mediului şi a naturii în general.
Nicolae Dărămuş, scriitor, grafician, fotograf, cântăreţ de muzică folk și jurnalist este unul dintre promotorii activi ai eco-artei în România. Operele de eco-artă sunt texte literare, picturi, grafică, muzică, instalații audio-video, filme etc., care transmit în mod explicit sau implicit idei ecologice, contribuind la conștientizarea necesității unei interacțiuni responsabile a omului cu natura.
Darabanii din urmă cu trei decenii
În anii 1986-1987, Nicolae Dărămuş "descăleca" la Darabani. Tânăr medic, entuziast, iubitor de muzică, de natură, dar şi vânător.
"Nu ştiam nimic despre Darabani. Întrebasem un coleg care era din Dorohoi şi mi-a explicat: foarte simplu, iei trenul, cobori la Vereşti, de la Vereşti iei alt tren până la Leorda, de la Leorda alt tren până la Dorohoi, de la Dorohoi ai cursă. Am tras aer în piept, am luat rucsacul, puşca (pe atunci vânam), chitara şi maşina de scris. Era iarnă. Stăteam într-o garsonieră şi îngheţa apa în pahar noaptea", îşi aminteşte Nicolae Dărămuş.
Iarna grea, izolarea de o Românie care oricum era îngheţată în ideologii comuniste, au făcut din Darabani o oază de linişte. Linişte care a durat până în 1989, când a plecat spre Suceava. O altă lume, un alt destin.
"În Darabani am găsit o comunitate în care se muncea. Se muncea pentru puţin, se muncea cu seriozitate. Apoi am plecat în Bucovina, şi am găsit acolo o altfel de comunitate. Fiul meu, de curând, mi-a vorbit despre stilurile de a trăi. Spune el, unii învaţă să facă focul, alţii îşi umplu găleata. Este diferenţa dintre a face şi a lua. La Darabani am găsit oameni care fac. Am plecat la Suceava şi am găsit oameni care iau. De unde? De unde este! Din pădure luau cei mai mulţi, mai ales după 1989", spune medicul Dărămuş.
Bolnavii oameni sănătoşi
Plecarea spre Suceava a însemnat şi contactul cu o lume a anilor 1990, proaspăt eliberată din chingile dictaturii, dar care lăsa liberi oameni gata să se năpustească spre găleata ce zăcuse goală prea multă vreme.
"Am constatat imediat după decembrie 89 cum cabinetul meu se umplea de oameni care începuseră să se betegească din cauza unor activităţi foarte laborioase din sectorul umplerii găleţii. Începuseră marile gatere, marile privatizări pe pădure. Restaurantele explodau, se servea carne de căprioară, de urs, de mistreţ. Am văzut că un anume proverb, Mens sana in corpore sano, este un proverb mincinos. Îmi intrau în cabinet aceşti oameni puşi pe căpătuială şi care, după ce dobândiseră aceste maladii, cotropiţi de aceste boli, jurau în cabinet: nu îmi mai trebuie, domnule doctor, las dracului gaterele, banii, nu îmi mai trebuie, numai să mă fac bine. Era o minciună. După ce se făceau bine, cu ajutorul Celui de Sus şi al medicamentelor, recădeau în păcat", mărturiseşte Nicolae Dărămuş.
Oamenii sănătoşi redeveneau răi. Distrugeau, căpătuiau, adulmecau şi ucideau sălbăticiuni mai ceva ca fiarele pădurilor. "Venisem în Bucovina iubind muntele cu tot ce înseamnă corolarul montan. Şi am spus că oamenii sănătoşi nu fac decât să îmi strice prietenul, această lucrare a lui Dumnezeu, care este Natura. Şi am părăsit medicina pentru a mă ocupa de natură! Am văzut cum se restrânge habitatul sălbatic, cum "fiarele" sunt tot mai strâmtorate şi cum li se iau de la gură sursele de hrană".
De la era egoului la era frăţiei
Timpurile de după 1989 au fost, poate, cele mai vitrege pentru România şi oamenii ei. "Aşa cum sălbăticiunilor li se iau locurile în care vieţuiesc şi sursele de hrană, tot aşa românilor li s-au luat, după 89, cu ajutorul lor, fireşte, ţara şi resusele. Şi această dramă se întâmplă, prin globalizare, peste tot pe Terra".
"De la era egoului la era frăţiei", conferinţa susţinută mai bine de două ore de Nicolae Dărămuş la Darabani, a atins multe puncte sensibile, dar mai cu seamă necesitatea implicării, a conştientizării şi a anihilării unui orgoliu uman atoatedistrugător.
"Ce fel de pământ vom lăsa urmaşilor noştri? E o frază banală, auzită adesea. Dacă defrişăm, ucidem, distrugem, eu vreau să spun: Nu numai urmaşilor noştri, ci şi urmaşilor bursucului ce pământ lăsăm! Urmaşii nu sunt numai ai noştri, ci sunt şi urmaşii furnicii. Cred tot mai tare că ar fi bine să simţim că facem parte din marea lucrare divină unde râul, ramul, furnica ne sunt fraţi", spune Nicolae Dărămuş.
Avocaţii marilor distrugători!
Nicolae Dărămuş avertizează asupra faptului că asistăm, în România, la o dramă pe care o înghiţim cu seninătate, fără să ne indignăm şi fără să ripostăm. Este vorba despre privatizare.
Fenomenul are rădăcini adânci la noi acasă: casele de avocatură i-au presat pe moştenitorii străini să revendice proprietăţi din România, pentru că fiecare proces câştigat înseamnă averi imense.
"Privatizarea înseamnă a lipsi de ceva, să fii privat de ceva. Prin privatizare s-a întâmplat un fenomen, bucăţi din darul natural a fost luat, luciu de ape, munţi, păduri... S-au luat de sub oblăduire silvică pădurile. Şi a venit nepotul industriaşului Max Auschnit, Steven Auschnit, să revendice moştenirea pe care o are în România, adică trebuie să primească 35 milioane de dolari, jumătate urmând să fie luaţi de o casă de avocatură care se zbate pentru această moştenire. Este un fenomen care duce la luarea României în posesie. Este vorba despre Legea 247 din 2005, restitutio in integrum. Casele de avocatura au facut mari presiuni asupra mostenitorilor (de cele mai multe ori moşenitori foarte bătrâni), ducând o luptă dură pentru redobândirea marilor proprietăţi din România. Aceşti oameni, moştenitorii, dacă le facem o tomografie cerebrală, ar fi foarte trist ce am constata, dar avocaţii au lucrat în interesul lor. A apărut şi Sturdza, care a luat 26.000 de hectare din pădurea nemţeană, apoi urmaşii au venit urmaşii unui grof care au luat în posesie Munţii Retezat. Acum se exploatează din Retezat ultimii arbori seculari ai României. Dacă mergeţi acolo, vedeţi o remorcă în care încape un singur molid, aşa uriaş e".
Afacerea a fost completată de fabrica de lemn a austriacului Schweighofer, de la Rădăuţi, care mănâncă milioane de metri cubi furnizaţi în fiecare secundă de noii proprietari de pădure.
"În alte ţări, dacă se defrişează un teritoriu cu bârloage, ministrul trebuie să demisioneze! Iată cum, prin privatizare, s-a luat poporului de oameni şi de urşi darul lui Dumnezeu: casa şi hrana".
Case mici pline de cărţi...
Nicolae Dărămuş a adus cu el cartea care adună o parte din lupta lui pentru natură, "Inocenţii marii terori".
"Inocenţii suntem noi. Sunt copiii, sunt copiii nenăscuţi, sunt sălbăticiunile, generaţiile viitoare de oameni. Marea teroare este a banului. Omenirea trăieşte la ora actuală înlăuntrul paradigmei lui a avea. Puţini oameni se află înlăuntrul paradigmei lui a fi. Este o uriaşă diferenţă. Românii trăiesc şi ei acum în a avea. În urmă cu 30-40 de ani ne bucuram de o carte, casele ne erau pline de cărţi, aveam case mici, apartamente mici pline de cărţi. Astăzi văd case uriaşe, şi nici o carte. Vile cu piscine, teren de golf. Intru în casă, nici o carte! A fi în bucuria unei lecturi, a trăi senin, în frăţie... A avea este cu totul altceva", spune cu tristeţe Nicolae Dărămuş.
Nicolae Dărămuş a experimentat şi viaţa şi moartea. Ca medic, a trăit limita dintre a fi sau a nu fi. Ca om, a cunoscut aventura terorii, a vânătorii, a spaimei din ambele capete ale puştii. Într-o zi a decis să "întoarcă armele". A lăsat puşca şi a luat în mână aparatul de fotografiat, hotărând că semenii săi au nevoie mai mare de vindecare sufletească decât trupească. Şi aşa s-a făcut frate cu râul, ramul, bursucul, lupul.
"Pe măsură ce ai o anume emisie energetică senină, pozitivă, ai parte de întâmplări fantastice şi atunci percepi frăţia. E o diferenţă foarte mare dacă intri în pădure cu puşca sau dacă porţi cu tine aparatul de fotografiat. Zece ani am fost vânător. Am stricat tot, am ucis urs, capră neagră, căprior, mistreţ... Când nu mai porţi armă ai altă emisie energetică şi ai o stare în care umblând, întâlneşti sălbăticiunile sau vin spre tine", spune medicul de ieri, militantul ecologist de astăzi.
Da, Nicolae Dărămuş este genul de profesor pe care l-aş dori, măcar o dată pe săptămână, la clasa copiilor mei. Pentru că generaţia tânără are nevoie de oameni!
(Florentina Toniţă)
