Cazul lui Bogdan este asemanator cu cel al Mihaelei Mihaescu (In urma cu 45 de ani, la Dorohoi, Mihaela Mihaescu a asteptat mai bine de 36 de ore sa vina pe lume, caci medicii lipseau! S-a născut cu asfixie la naştere, acesta fiind termenul medical ce a generat diagnosticul de sindrom extrapiramidal. Traieste de o viata in carutul cu rotile: "Cu un singur deget tastez, cu un singur ochi pot vedea. Dar ma consider un om sanatos", spune Michi astazi!) sau al lui Marius Girada (Nascut in urma cu 33 de ani, la Dorohoi. O nastere grea, in urma careia a ramas afectat pe viata. Sufera de tetrapareza extrapiramidala si sta si el, de o viata, in carutul cu rotile. A invatat singur sa scrie si sa citeasca, tasteaza la calculator cu nasul si anul trecut a publicat o carte de poezii). S-au nascut sanatosi, insa micile erori medicale in sala de nastere – cauzate de lipsa medicului sau de inconstienta vreunei asistente – au declansat reactii ale organismului care au modificat, apoi, tot parcursul unui destin.
"Supravietuitorii"
Dificultatea in a comunica si a se deplasa – problemele fiind, de cele mai multe ori, de exprimare si de locomotie – au fost nu doar un impediment in a se incadra social, ci si un motiv pentru societate de a-i exclude din mersul firesc al dezvoltarii oricarui copil, incepand cu sistemul educational. O abordare care in ultimii 20 de ani a suferit cateva mici imbunatatiri, insa fara a lua in considerare si tinerii care au ajuns astazi la 30-35 de ani, "supravietuitori" ai unui sistem comunist rigid si necrutator cu semenii care nu corespundeau "omului nou" al epocilor de aur!
Asta chiar daca ei, copiii de atunci, dovedeau capacitati intelectuale demne de luat in seama, inteligente care puteau usor concura cu copii de aceeasi varsta. Astfel, cei mai multi dintre ei nu au mers nicio zi la scoala. Si totusi, astazi ei stiu sa citeasca si sa scrie, dovedesc o inteligenta sclipitoare si, ce este mai important, au o disponibilitate extraordinara in a-si ajuta aproapele.
Erori, neglijente si... alte mirari!
Bogdan Ionut, imediat dupa nastere, a stat o vreme la incubator, unde fiind tinut mai mult decat trebuia, i-a fost afectat sistemul nervos. Atunci cand viata il incearca pe om, nu o face doar o singura data... Eroarea medicala a fost urmata de cea a sistemului de invatamant – gradinita si scoala ingradindu-i "drepturile copilariei" – motivul fiind unul inexplicabil: inexistenta unei scoli speciale in Botosani.
Oare de ce era nevoie de "invatamant special" pentru un copil cu intelectul normal, social, vioi, adaptabil oricarei programe scolare? De ce nu invatamant la domiciliu? De ce nu o scoala normala, cel putin 4 ani experimental? De ce a primat dizabilitatea si nu Dreptul la Educatie al unui copil?
Din dialogul purtat cu Bogdan, usor se poate observa ca toate aceste nedreptati nu l-au doborat. S-a inconjurat de prieteni multi si buni, care alaturi de parinti l-au invatat tot ceea ce scoala nu a avut priceperea si rabdarea sa o faca la momentul potrivit.
Niciodata nu e prea tarziu: dreptul la educatie este dreptul la viata!
Crearea cadrului prielnic cresterii gradului de independenta si integrarea sociala a copiilor si tinerilor cu dizabilitati fizice severe – avand IQ normal – este scopul Asociatiei IHTIS, al carei presedinte este Mihaela Mihaescu.
IQ - Coeficientul de Inteligenta al unei persoane - se poate remarca simplu urmare unui dialog corespunzator varstei. Pentru oamenii mai putin familiarizati, un IQ limitat in sfera dizabilitatii pare firesc, cauza principala fiind insasi dizabilitatea, convingere intru-totul gresita. Revoltator este ca aceasta opinie o are deseori insusi "specialistul evaluator" care chiar si atunci cand, dupa ani, tanarul cu dizabilitati vine in fata sa ca absolvent al unei forme de invatamant superior, ii adreseaza fara nici o jena intrebarea: "Cum de ti-ai permis, draguta, asa ceva?".
Bogdan Ionut Apetrea din Botosani s-a supus timp de 32 ani "specialistilor", iar acum – nescolarizat fiind – a constatat ca drumul vietii sale duce spre nicaieri si s-a adresat Asociatiei IHTIS, pentru a fi sprijinit in integrarea sa intr-un sistem educational.
Cine are rabdare sa il asculte pe Bogdan?
Acum Bogdan aspira la mai mult: doreste sa se simta util. Strigatul lui Bogdan aduce in prim plan aceeasi bariera, cea a mentalitatii, existenta in spatele oricarei usi al carui prag trebuie trecut de un copil, tanar, adult cu dizabilitati. Un argument este acela ca problema pe care si-o pune Bogdan in momentul de fata nu este legata de nivelul cunostintelor medii dobandite in timp ci, dupa cum precizeaza: "Vorbesc putin mai greu, oare cei in fata carora ma voi prezenta, vor avea rabdarea sa ma asculte?".
Dorind sa aflu cum s-ar descurca daca n-ar fi vreodata inteles, raspunsul lui a fost prompt: "Scriu pe telefonul mobil si rog persoana respectiva sa citeasca ce am a-i spune".
Ce simte un om care a trait, zeci de ani, in afara sistemului de invatamant, caruia i se ia un drept fundamental, dreptul la educatie? Bogdan spune ca, in copilarie, nu a constientizat aceasta lipsa. "Nu am simtit ceva anume deoarece am fost copil, dar la maturitate orice om isi da seama ca nu este educat in totalitate".
Copilaria, in schimb, i-a fost marcata de lipsa jocului, a plimbarilor in aer liber. "Fiind cu probleme nu am putut iesi afara oricand, mai ales ca am locuit la bloc, la un etaj superior", marturiseste Bogdan.
Viata de fiecare zi? Isi umple timpul cu diverse activitati. Foloseste calculatorul, are prieteni cu care comunica, se uita la TV si iese la plimbare. "Din cand in cand, mai greu, citesc", nu uita sa ne spuna tanarul care acum, mai mult ca oricand, considera ca prioritatea sa este educatia.
Nu discuta despre agitatia lumii de astazi, cu politici, probleme de tot soiul, neajunsuri si lipsuri reale sau nu. "Nu ma privesc pe mine problemele astea, sunt cei din jurul meu care se lovesc de asa ceva".
Pentru Bogdan, Viata inseamna ziua de azi si necesitatea majora de a fi sanatos, de a reusi sa se strecoare prin hatisul birocratic pentru a fi acceptat de un sistem de invatamant, singurul care ii poate atesta cunostintele pe care singur le-a deslusit zeci de ani pana acum.
O poveste sau o lectie de viata?
Ne-am propus sa facem cunoscuta aceasta poveste, din doua motive: Primul motiv este acela de face cunoscuta povestea lui Bogdan Ionut Apetrea din Botosani, care doreste sa fie evaluat, cuprins intr-o forma de invatamant si implicat in diverse activitati de grup. Cererea sa catre ISJ Botosani a fost deja pregatita si speram sa aiba ecou cat de curand posibil.
Cel de-al doilea motiv este miezul problemei, care ar trebui profund analizat de toti parintii – asistenti personali. Indiferent de gradul deficientei fizice, atunci cand IQ-ul copilului cu dizabilitati fizice este normal, scolarizarea si pregatirea profesionala sunt esentiale. Sacrificiile sunt enorme, dar rezultatul este pe masura... marturie stand in aceasta perioada (de pregtire a examenelor de Master) Ana Maria Cretu, pentru a carei reusita ne rugam cu totii.
(Un material de Mihaela Mihăescu si Florentina Toniţă)
