Fără emfază, fără mândrii lustruite în cuvinte de duh, Bogdan Horga îți povestește despre artă, despre oameni și poeziile lor, dar mai acătării vorbește actorul despre frumuseți, fie că le-a cules de pe scenă sau din lumea mare.
Hâtru fără să cadă în ușurătatea discursului, serios cât să nu devină inabordabil și de o politețe zâmbitoare, Bogdan Horga știe să își folosească inteligența, dispunând de un prețios bagaj teoretic și practic pe care îl folosește la timpul și momentul potrivit, dovedind nu doar o bună strategie de comunicare, ci și o bine dozadă elocință.
L-am readus pe actor în fața "publicului" său (de această dată dumneavoastră, cititorii!), pentru a ne vorbi despre drumul de la TEATRU la POEZIE și, prin POEZIE, la MUZICĂ!
Drumul spre teatrul profesionist trece prin Jandarmerie!
-Bogdan, începutul tău în teatru nu a fost nici la facultate, nici pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botoșani, ci cu mult timp înainte, la…
-… la Liceul Mihai Eminescu, da! Fac parte din prima generație a Atelierului de Teatru. Eu, Radu Romaniuc, Victor Manovici, George Bonceag, astăzi toți actori. Era prin 93-94, prima ediție a Festivalului de teatru Lyceum. Eu eram pe atunci foarte zvăpăiat, rău chiar! (râde). Primul spectacol pe care l-am văzut în viața a mea fost în acest teatru: "În seara asta repetăm Shakespeare", regia Marius Rogojinschi. Eram elev la Liceul Eminescu, un copil de la țară… Și a venit domnul Daniel Botezatu, profesor de istorie, care mă proteja într-un fel sau altul, tocmai pentru că eram un elev ciudat, adică olimpic la istorie și corigent la geografie, bun la sport și la chimie zero… Și am aflat despre ideea festivalului de teatru între licee. A venit apoi Mihai Păunescu (să-i dea Dumnezeu sănătate, am avut onoarea să joc cu el mai târziu), și ne-a spus să jucăm. Primul spectacol a fost "Nota zero la purtare". De la Liceul Eminescu premiu am luat eu, cea care mi-a înmânat premiul a fost Irina Mititelu, cu care iarăși am jucat mai târziu. După liceu, primul care a dat la teatru a fost Radu. Eu aveam o situație mai grea acasă, plus că părinții nu voiau să audă de actorie, și m-am dus la Jandarmerie. Apoi a intrat și George la teatru, apoi și Victor. Eu terminasem între timp Școala Militară, eram în Iași, venisem cu serviciul din București. Am dat examen, am intrat. M-au ajutat atunci, înainte de admitere, Daniel Badale, Irina Mititelu…
-Și a început viața de student la actorie!-…la clasa profesorului Constantin Popa, cu Adi Carauleanu preparator, apoi Octavian Jighirgiu. O perioadă foarte frumoasă, am avut noroc de profesori buni. Eram coleg cu Alin Florea (astăzi actor la Brăila), cu Gabriela Iacob (soția lui Cristi Iacob), cu Cristina Ciofu, Andreea Moțcu, Marius Tudor, Gina Pătrașcu. Am fost coleg de cameră, trei ani, cu Marius Rusu, care era student la secția Păpuși. L-am respectat enorm pentru cât era de dedicat!
-Jumătate din grupă ați venit, așadar, la Botoșani!
-Da, ne-am reîntâlnit la concurs, aici, la Botoșani. Mi-am iubit și mi-am respectat mult profesorii. La noi a fost o balanță extrem de bine echilibrată. Constantin Popa venea cu școala de teatru conservatoare, cu tot bagajul de actori din generația lui (nu pot să uit cum, în anul întâi, ni l-a adus pe George Carabin, căruia îi fusese student!), iar Adi Carauleanu a fost omul care ne-a scos prima dată în lume. El era pentru improvizație, el a făcut primul spectacol cu noi, ne-a dus în Italia, în Franța. Apoi, prin anul trei au venit Octavian Jighirgiu și Irina Jighirgiu (actuală Scutaru), cu care am avut spectacole frumoase.
"Aveam de gând ca la spectacolul 100 să îl chem pe Badale să intre în partea a doua!"
-Atâția oameni care iată, după 10 ani de la terminarea facultății, sunteți pe scena de la Botoșani.
-În 2003, după ce am terminat facultatea, unii dintre noi am dat examen la Brașov, unde ne-au picat, dar de fapt eu voiam să vin aici, la Botoșani, cunoșteam actorii și veneam acasă! Ne era și foarte frică. Era o perioadă frământată în teatrul de la Botoșani, era domnul Bordeianu director. Dar am venit.
-Și primul rol a fost unul… principal!
-Da, am început cu Iorgu, în spectacolul "Iorgu de la Sadagura", de V.Alecsandri (regia Ion Ciubotaru). Îi mulțumesc domnului Ciobotaru, pentru că a fost primul regizor care mi-a dat un rol principal, iar spectacolul acela a fost unul extraordinar, care s-a jucat foarte mult. A urmat Decameronul, dupa G. Boccacio (regia Nicolov Perveli Vili), apoi Bondici, din "Cucoana Chirita", dupa V. Alecsandri (regia Ion Sapdaru), și a venit Alexandru Vasilache cu spectacolul "Un veac de singuratate", dupa Gabriel Garcia Marquez și alte și alte spectacole.
-Până la Ivan Turbincă, în 2005, rol pe care l-ai preluat de la Daniel Badale! Ivan Turbincă a fost, totuși, un moment important în cariera ta. În mod clar, a fost un rol care te îmbrăca bine.
-Actoria e o meserie grea! Ca actor, ai nevoie de regizor, colegi, teatru, director, scenograf, lumini… La muzică e altceva. Dacă eu vreau să cant Sonata Lunii la țambal o cant. Dar dacă vreau să joc un rol într-un spectacol nu pot singur. Bine, poți să și greșești, actorii se deosebesc tocmai prin diferențele de esență interioară. Pot să simt un personaj, să spun ce bun sunt, ce bine arăt, dar de fapt să arăt ca naiba...
-Dovadă că au fost două roluri Ivan Turbincă, la fel de apreciate. Fără să se copieze unul pe altul…
-Eu nici nu am fost de acord la început cu acest rol!
-De ce? Era rolul în sine sau, pur și simplu, era greu să preiei de la Daniel Badale?
-Nu era vorba de Daniel, Doamne, iartă-mă! Noi avem o glumă: Daniel e tata! Când ajungi în teatru, fiecare actor are un actor mai mare, căruia i se spune tata. Daniel e un actor extraordinar, un mare actor!
-A și ajuns departe cu acel rol…
-Nu numaidecât cu acel rol, probabil pentru altele a ajuns Daniel Badale la Teatrul Național din București, nu numai cu Ivan Turbincă. Acela a fost momentul definitoriu și clar, dovadă că apoi Ion Caramitru a preluat spectacolul și a schimbat distribuția (deși nu am fost de acord, spectacolul e bunul unui teatru, și spectacolul acela a reprezentat foarte bine acest teatru). Sunt supărat că nu se mai joacă la Botoșani, pentru că generațiile se schimbă. Eu și mâine mă pun în Ivan Turbincă și reiau! Nu e vorba despre plăcerea noastră, ci de ceea ce a însemnat și este acel spectacol. Am jucat 99 de reprezentații, și ziceam că la spectacolul 100 îl chem pe Badale să intre în partea a doua… Nu s-a mai ajuns la numărul 100, care trebuia să fie un eveniment. Am înțeles că s-a casat. E păcat! Și în Ivan Turbincă s-au schimbat atâția, s-au făcut atâtea înlocuiri… Numai Dumnezeu nu s-a schimbat…
"Am vrut să devin artist, adică un bun meșteșugar"
-După 10 ani de teatru, care este relația ta cu scena? Mai ai trac la premieră, mai ai emoții la al 50-lea spectacol?
-De aceea fac teatru și nu îmi place filmul! Cu toate că, la fața mea (râde), cu siguranță voi avea căutare în film! O să fac și asta într-un târziu. Dar teatrul este o artă a prezentului. În seara asta, același spectacol, cu același actor, nu va fi același cu cel de aseară sau de mâine seară. Este o artă a prezentului, o artă vie, tot timpul se întâmplă ceva! Cel mai bun spectacol este întotdeauna ultimul. Dacă la o avampremieră sau premieră încă ești în căutări, ultimul spectacol trebuie să fie cel mai bun!
-Nu intri într-un anume mecanicism?
-Sunt actori care fac asta!
-…sau simți rolul, chiar dacă joci și de 100 de ori?
-Scopul meu a fost nu să devin celebru, nu să devin vedetă. Am vrut să devin artist, adică un bun meșteșugar, acesta este scopul meu. Nu am avut un personaj care să semene cu altul. Un profesor al nostru spunea că actoria se uită și se învață la fiecare rol. Și chiar e important acest lucru. Sunt actori care se repetă, sunt aceiași, nu își pun lor sieși o oglindă, să înțeleagă. Am jucat Ivan Turbincă, da!… maaamăăă. Nu are nicio relevanță asta! Poate să fie o întâmplare. Important este să nu te plictisești. Și teatrul se ocupă de chestia asta, cam dă la o parte plictiseala.
"Tu, ca actor, te oferi viu personajului"
-Ți s-a întâmplat să te "fure" un rol? Să te stăpânească? Să treacă dincolo de scenă?
-În primul rând, în meseria asta, se simte nevoia unei igiene a muncii artei actorului..
-E un lucru rău să te "fure" un personaj?
-Nu pot spune dacă e rău sau bine, eu spun că există. Nu știu dacă e moral sau imoral sau amoral… Pur și simplu se întâmplă, oricât ai nega. Actorul nu există, personajul nu există, personajul sunt eu! Nu se poate, pe parcursul unui rol, oricât de mare sau de mic ar fi, să nu ai ceva din chestia aia. Filmul e altă artă! Actorul de film e mai protejat…
-Ca privitor de teatru, de film, te identifici cu un personaj și "trăiești" cu el zile în șir. Dar tu, ca actor de teatru, cum te protejezi?
-Tu, ca actor, te oferi viu personajului. Important este să fii puternic. Așa se și întâmplă. Dar lucrurile astea țin iarăși de igiena muncii artei actorului.
-Ce ar presupune asta?
-Ar presupune ca, o dată pe an sau la un anumit timp, să mergi să lucrezi în altă parte, sau să iei ceva de la capăt, ca în anul I de facultate, să te reevaluezi. Cred că acesta este cuvântul magic: reevaluarea.
-Să revii la starea inițială!
-Actorul, în mâna regizorului, este ca o bucată de lut în mâna unui sculptor. Dar, de fapt, el este propriul lui creator. Eu sunt după Meyerhord. Nu cred în triunghiuri, ci în linia continuă formată din autor-actor-regizor. Meyerhord este primul care a anulat acest triunghi. Și teatrul este undeva între elementele vii ale spectacolului, la care se adaugă încă un element creator – spectatorul. Iar teatrul se întâmplă undeva între spectator și spectacol, cu toate aceste elemente incluse.
"Nu cred că toți actorii pot fi și buni recitatori"
-Legătura dintre teatru și muzică este, la tine, poezia. Te-am văzut recitând… Ce este poezia pentru Bogdan Horga? Un text de teatru, o stare pur și simplu? Orice actor, oricât de talentat ar fi, poate fi și un bun recitator?
-În facultate am făcut spectacole de poezie, pe versurile lui Constantin Popa, atunci am jucat cu el și mă mândresc cu asta. Nu cred că toți actorii sunt buni la poezie. Am avut bucuria să lucrez și cu domnul Caramitru. Când am fost la workshopul de la Ipotești, unde regizorul Michael Pennington a susținut un Atelier de arta actorului pe teme shakespeariene, mi-am confirmat niște lucruri. Poezia e un gen cu totul și cu totul special. Plecăm de la premiza că poezia este o stare în sine. Mai mult decât atât, trebuie să fie o idee. Pentru că "Somnoroase păsărele" se poate să o spui ca o înjurătură, ca o declarație de dragoste și în alte mii de feluri. Sau imaginează-ți că spun "Somnoroase păsărele" și în acest timp pun mâna pe fundul unei actrițe… Nu cred că toți actorii pot fi și buni recitatori. Apoi, oamenii s-au îndepărtat de poezie. Câți mai citesc poezie azi? Asta mă roade pe mine!
-De la recitarea poeziei, care a fost pasul următor?
-Am vrut să duc poezia mai aproape de om. Pentru asta ai nevoie de suport.
-Și ajungem la chitară, la muzică…
-Eu zdrăngănesc, eu nu știu note. Cânt cu profesioniști, toți au făcut Conservatorul. Îi disper cu asta! Ideea a plecat de la poeziile frumoase. Și îmi veneau tot soiul de melodii în cap, așa că am început să lucrez. Prima dată am fost la Veneția, cu Irina Mititelu. Era un spectacol special, pe versuri de Eminescu. Eu sunt bolnav de Eminescu! Am pus versurile lui pe muzică, dar în alt fel decât până acum. Poate place, poate nu… E o idee. Apoi,de la chitară, am zis: oare nu merge și puțină percuție? Dar nu merge și un instrument?
-Așa s-a format o trupă!
-Trupa este formată acum din Raluca Ardelean, soția mea, care este profesor de pian la Liceul de Artă. Cântă la clape. Apoi Loredana Chirilă, la bass, ea fiind profesor de violoncel la Liceul de Artă. Cristi Andronic, de la Filarmonică, la clarinet și saxofon, iar la percuție Răzvan Anton, el este un pictor extrem de talentat. Cântă și cu Kryptonite Sparks. Și o surpriză, Ștefania Trincu. Ștefania este costumieră la Teatru. Am auzit-o cântând și am întrebat-o: vrei să cânți cu noi, hai! Face voce și percuție. O să mai fie cineva, încă un profesor de la Liceul de Artă, tot o fată.
"Ești nimeni numai dacă vrei să fii nimeni!"
-De ce ai început acest proiect?
-Pentru că îți dă o libertate de exprimare și de expresie mult mai mare. Plus că eu mai spun și poezii în timpul concertului. Chiar dacă sunt poezii de Ion Pribeagu (un poet din Sulița. Vreau să fac un spectacol în curând la Sulița, numai cu poezii de Ion Pribeagu, am sprijinul unor oameni de afaceri de acolo). Este un mod mai activ de a ajunge la spectator. Omul într-un fel se comportă la teatru, altfel într-un pub. Vorbim de un public. Nu am inventat eu asta. Cântăm numai live, cu instrumente acustice.
-Unde puteți fi ascultați?
-Într-un pub din Botoșani. Răzvan și Dan sunt patronii de la Wenghe Grand Café și cei care ne-au chemat. E un loc la care eu țin foarte mult. De ce cântăm numai acolo? Este pe gustul nostru, un loc cum nu mai găsești în Botoșani. Pe lângă asta, ei chiar au vrut să facă ceva deosebit, să ofere ceva botoșănenilor, un loc unde ai parte de altă lume. Cântăm o dată la două săptămâni, miercurea (avem concert și miercurea asta), când în oraș nu prea ai unde să mergi, seara, după ora 20.30. Vine și alt public, nu se percepe bilet pentru concertele de miercuri seara, deși noi suntem plătiți.
-Crezi în implicarea actorului în viața cetății? Sunt oameni cu energii fantastice, dar mulți dintre ei nu coboară de pe scenă. Tu ai ieșit! -Da, dar o fac pe banii mei, cu investiții enorme. În universul meu mic și strîmt vreau să fac ceva. Nu să schimb ceva. Lucrurile se vor schimba de la sine. Eu cred în contactul direct cu publicul. și Mulți oameni tânjesc după asta.Eu fac asta, dar a trebuit să trec prin foarte multe. Ai nevoie și de un public pe măsură. Este un personaj, ca să nu spun altfel, om cunoscut, care afirma la un moment dat: La un metru distanță de mine sau de teatru sunteți NIMENI! Cel puțin în Botoșani, eu am 1000 de numere în agenda de telefon și o mulțime de prieteni, nu cred că sunt un nimeni în afara teatrului. Ești nimeni numai dacă vrei să fii nimeni!
(A consemnat Florentina Toniță)
Sursa Foto: Facebook, Bogdan Todireanu, Cristina Venedict, Vlad Imir
