În 2018, românii au condus detașat în clasamentul european al persoanelor în vârstă de muncă (20-64 de ani) plecate în străinătate.
Potrivit datelor comunicate de Eurostat, 21,4% dintre cei aflați în grupa de vârstă menționată au părăsit România, proporție semnificativ mai mare decât în Croația (15,4%), Lituania (14,5%), Portugalia (13,6%), Bulgaria (13,3%) și Letonia (11,8%).
Pentru referință, trebuie menționat că media așa-numiților „cetățeni mobili” la nivelul întregii Uniuni Europene a fost anul trecut de 3,9% ( adică de 5,5 ori mai mică decât în cazul României), în creștere de la nivelul de 2,7% consemnat în anul 2008.
Opt state membre s-au situat sub pragul de trei procente iar cele mai mici valori s-au înregistrat în Germania (1%) și Marea Britanie (1,1%).
Dacă se face trimitere la numărul de persoane în vârstă de muncă plecate din țară, România apare din nou pe primul loc, cu 2.524 mii, urmată la mare distanță de Polonia (1.666 mii persoane), Italia (1.133 mii persoane), Portugalia (824 mii persoane) și Bulgaria (562 mii persoane).
În context, reamintim că, recent, Polonia a luat măsuri pentru scutirea de impozit a tinerilor de până la 25 de ani pentru a facilita rămânerea lor în țară.
Din păcate, ne situăm pe primul loc în UE și în ceea ce privește trendul plecărilor din țară, cu un spor pe parcursul ultimilor zece ani de 11,8 puncte procentuale (pp). În urma noastră și în condiții comparabile ( raportarea se face la populație țării), s-au situat lituanienii (+7,9 pp), letonii (7,7 pp) și bulgarii (7,7 pp).
La polul opus, ponderea cetățenilor ciprioți „mobili” în totalul populației țării s-a redus drastic în ultima decadă, de la 8,6% în 2008 până la doar 3,2% în 2018. Ceea ce a plasat micul stat mediteraneean pe locul doi în termeni absoluți (de la 41.300 la 16.700 persoane plecate din țară) după Marea Britanie (unde scăderea a fost de la 456.300 persoane până la 422.800 persoane).
De reținut în privința situației din marile economii ale continentului, deși procentual nu s-au produs mari schimbări pe parcursul ultimilor zece ani, cinci state-cheie (Italia, Spania, Franța, Germania și Olanda) au înregistrat creșteri de peste 50 de mii persoane plecate din țară (258 mii italieni și 181 mii spanioli), ceea ce arată că există un fenomen de „osmoză socială” care decurge deja natural.
Desigur, toate aceste date sunt cele oficiale și nu suprind fenomenul (destul de răspândit la noi) al plecărilor temporare dar repetate pentru muncă, pe o perioadă de până la trei luni, întâlnit mai ales pe perioada favorabilă muncilor sezoniere, mult mai bine remunerate în străinătate. Chiar și așa, contrar impresiei generale, rata de angajare a românilor cu studii superioare plecați este, în medie, sub cea a românilor rămași în țară.
Mai mult, cu circa cinci procente diferență, avem chiar cea mai mare diferență în materie, fiind urmați de Luxemburg, Olanda, Slovenia, Bulgaria, Marea Britanie, Estonia, Danemarca și Letonia. Cu valori destul de clar peste media UE în țară și sub media UE în afară, ne situăm, oarecum neașteptat, pe invers față de țări precum Spania, Italia, Franța, Portugalia și Grecia.
În fine, în cazul persoanelor cu nivel primar de studii, rata de angajare este mai mare în cazul celor plecați din țară la fel ca și situația consemnată la media UE. Neașteptat, România este statul membru în care atât nivelurile cât și, evident, diferența dintre „interni” și „externi”, este exact pe model european.
Pentru referință, media UE din 2018 a ratei de angajare a fost de 56,1% la nivel național și 67,5% în cazul celor cu pregătire primară plecați din țară. Deși nu este o situație dezirabilă pentru piața locală a muncii, România stă, oricum, mult mai bine în raport cu alte state din fostul bloc estic, unde diferența atinge 34,8 puncte procentuale în cazul Poloniei (urmată, cu diferențe de procentaje mai mari de 20 pp de Croația, Lituania, Slovacia și Ungaria).
Una peste alta, datele Eurostat arată amploarea majoră a fenomenului de muncă în străinătate, care afectează disponibilul de forță de muncă din țară, încasările bugetare și sistemele de protecție socială, dar și particularitățile în structură a celor care aleg sau sunt nevoiți să lucreze în altă țară.