Imediat după finalizarea colectivizării forțate, în anii șaizeci, apăruse o poezie a unui bard proletcultist – nu-mi mai amintesc dacă autorul era Mihai Beniuc sau George Lesnea – care începea cam așa:
"Du-du duduie tractorul
Care ară cu motorul.
Ară repede și bine,
Face plugul de rușine…"
Asta, de parcă tractorul ar fi putut ara singur, fără plug! De fapt, poetul, care nu știa care-i deosebirea dintre o furcă și o greblă sau dintre cal și măgar se referea la plugul cu tracțiune animală.
Pentru a le demonstra țăranilor în ce constă marea revoluție făcută de partid prin această colectivizare, politrucii de atunci au dat ordin să fie omorâți toți caii; era rușinos, degradant, primitiv să se are cu ei, de vreme ce apăruse tractorul.
Carnea bietelor dobitoace era dată drept hrană porcilor. Din această cauză, aceștia din urmă deveniseră canibali. Rar vedeai în cotețele sau țarcurile comune ale gospodăriei agricole colective porci vii întregi, cu cozi și cu urechi. Și acum se mai găsesc cranii și coaste de cal în fundul Hârtopului lui tătuca, care se învecina cu grajdurile fostei gospodării colective.
Tot în acea perioadă erau trimiși prin sate un fel de comisari politici, activiști de partid, care aveau misiunea de a-i mobiliza pe țăranii proaspăt colectivizați la muncă, în vederea îndeplinirii planurilor și graficelor stabilite de la centru.
Un astfel de exemplar se agita zilnic și prin Horodiștea, un evreu cu numele Burlacu.
Era primăvară, pe timpul aratului și semănatului, când tractoarele ar fi trebuit să duduie pe tarlale. La drept vorbind, se auzeau mai mult cai nechezând, pentru că tractoare nu prea erau și se ara tot cu puținele cabaline, cărora încă nu le venise sorocul să fie date ca hrană la porci.
Pe moșia numită "La Movilă" era un singur atelaj, la care trăgea un singur cal slăbănog. După topirea zăpezii au venit ploile, iar pământul, excesiv de umed se lipea de brăzdarul plugului, în loc să se lase răsturnat într-o parte, sub formă de brazdă. Agățat de coarnele plugului, împleticindu-se și înjurând la fiecare pas, era Vasile Chipăruș.
Când a ajuns lângă el, activistul Burlacu l-a luat la rost:
- De ce merge așa de încet, de ieri până azi n-ai tras decât trei brazde; în ritmul acesta, nici la toamnă n-o să fie gata de arat. Ce-or să zică tovarășii de la raion când o să le raportez?
Vasile Chipăruș l-a privit întâi cu ciudă, dar fiindcă nu avea voie să-l trimită undeva, unde era cald și bine, l-a măsurat din capul, cu căciulă brumărie de astrahan, până-n picioarele cu cizme înglodate și, după ce încruntarea de pe chip i s-a transformat într-un zâmbet larg, binevoitor, i-a spus:
- Păi, cum să nu meargă greu, tovarășu’, ia uitați-vă la cotiuga asta, nu vedeți că are o roată mai mare și una mai mică?! Cum să faci treabă repede și bună cu așa ceva?
Pentru cei care nu cunosc, cotiuga este o osie cu două roți, pe care se sprijină grindeiul plugului. Roata care merge prin șanțul arăturii are diametrul mai mare decât cea de pe mal, pentru ca osia să nu stea înclinată, să fie în poziție orizontală.
- Așa-i tovarășe plugar, să știi că ai dreptate! Abia aștept să ajung la Dorohoi, ca să le raportez la superiori! – a zis politrucul și a plecat în grabă.
A doua zi, se adunau toți activiștii la Comitetul raional de partid să raporteze care este stadiul lucrărilor de sezon și ce probleme mai sunt. La ședință, fiecare se ridica în picioare – întotdeauna cu inima bătând ca a unui iepure hăituit, neștiind dacă va fi lăudat sau muștrului de șef – și raporta situația din teren.
Când i-a venit rândul și lui Burlacu, fiind convins că a făcut o mare și importantă descoperire, încrezător ca va primi o avansare în funcție sau măcar o diplomă, acesta începu:
- Tovarăși, la Horodiștea lucrările sunt mult sub grafic, s-a arat și semănat doar cincizeci la sută din suprafața totală, dar am descoperit cauza care a dus la aceste întârzieri. Dumneavoastră știți că țăranii de acolo au cotiuga de la plug cu o roată mai mare și una mai mică?! Nu-i de mirare că se ară așa greu, iar lucrările nu sunt de cea mai bună calitate!
În sala de ședințe s-a declanșat un vacarm de nedescris. Toți râdeau în hohote, unii cădeau de pe scaune sau cu tot cu scaune, mai să leșine.
Singurii care nu se amuzau erau activistul Burlacu, care se uita descumpănit, mirat, năuc, în jur, neînțelegând reacția colegilor săi, și cel din prezidiu, care s-a întunecat la față, i s-a umflat o venă de pe frunte și a început să i se zbată; abia a putut să țipe răgușit, cu gura uscată, înecându-se:
- Ieși afară și să nu te mai văd pe aici niciodată!
Din fericire, vremurile s-au schimbat mult între timp. Cei care conduc acum destinele poporului sunt fiii sau nepoții activiștilor comisari de atunci. Țăranii, caii și porcii au dispărut, iar tractoarele nu mai duduie. E liniște la țară și peste țară!
Marcel Chiţac, nordulextrem.blogspot.ro
