Au rămas cam cincizeci de români în țara asta. Printre ei, un sugar și patru preșcolari, un nonagenar și vreo doi infiltrați. Ca la orice miting.
E sâmbătă după concedii, dar soarele încă mai are putere. Bate, la grămadă, în creștetele celor care protestează în fața Ambasadei Ucrainei, în steagurile tricolore fluturate-n aer, în beretele jandarmilor postați de jur împrejurul protestatarilor.
Din când în când, mulțimea adunată se taie pe din două, ca să facă loc bicicliștilor ce trec pe pista amplasată în mijlocul trotuarului de pe bulevardul Aviatorilor. Vâj-vâj, e week-end, e toamnă de miere, drapelele flutură-n aer ca niște aripi obosite.
Bătrânul îmbrăcat în negru a venit azi la București tocmai dintr-un sat din ținutul Herța. Nu vrea să se afle de unde-i și nici cum îl cheamă. Pentru că acolo unde se va întoarce, în Ucraina adică, românii nu-s de capul lor. Iar el are 90 de ani și e singur. Acum două săptămâni și-a îngropat nevasta. Azi e în fața Ambasadei Ucrainei, pentru ca limba română să nu dispară din școlile în care încă mai învață copiii din Herța. Copiii români, copii care vorbesc aceeași limbă ca și noi, „din mamă-n fiu”, cum spune bătrânul.
Ȋn ținutul Herței, 93% din populație e de etnie română și toate satele din ținut sunt românești. La 5 septembrie, Parlamentul din Ucraina a modificat legea învățământului, astfel încât minoritățile naționale să nu mai poată studia în limba maternă. Acum, singura șansă care le-a rămas românilor condamnați să trăiască în Ucraina e ca președintele Petro Poroșenko să nu promulge această lege. Să respecte drepturile minorităților și prevederile din Tratatul cu privire la relațiile de buna vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, semnat la Constanța la 2 iunie 1997.
Față de încălcarea drepturilor minorităților din Ucraina, Guvernul de la Budapesta a luat atitudine, iar Igor Dodon a făcut apel către autoritățile de la Kiev să-și reconsidere noile politici la adresa minorităților etnoculturale.
La București e liniște. Ministerul Afacerilor Externe „a luat notă cu îngrijorare”, iar ministrul Românilor de Pretutindeni, Andreea Păstârnac, „și-a exprimat nemulțumirea față de noul text legislativ adoptat de forul parlamentar ucrainean, subliniind că, în versiunea finală, acesta aduce atingere dreptului comunității etnice române din Ucraina de a învăța în limba maternă.”
În Ucraina trăiesc 400.000 de români. Nu sunt ei un argument destul de puternic pentru ca autoritățile de la noi să solicite ferm Ucrainei respectarea drepturilor românilor? „Ar fi trebuit la nivel de ministru să avem reprezentare și să cerem nepromulgarea acestei legi. N-am văzut acest lucru în spațiul public. Autoritățile române nu reacționează din cauza neștiinței, a lașității, nu-mi dau seama... Dar, dacă noi plătim taxe către statul român, statul român trebuie să apere fiecare etnic, atât din România, cât și din jurul granițelor. Oamenii aceia au fost dintotdeauna acolo și nu-i putem abandona”, spune George Simion, liderul Platformei Unioniste Acțiunea 2012, mișcare ce militează pentru unirea Republicii Moldova cu România.
"Pentru Eminescu!" s-a scandat azi, la mitingul din fața Ambasadei Ucrainei. Eminescu a învățat într-o școală din Cernăuți, nu pe bancnota de 1 milion. A studiat, devenind poetul limbii române și apărătorul valorilor naționale, într-un oraș în care copiii români nu vor mai putea să învețe alfabetul latin.
Am fost la Cernăuți în 1994. Atunci și acolo am văzut cum arată limba română scrisă în alfabet chirilic.
Atunci și acolo, am văzut cum plânge un român când primește în dar tricolorul și-am auzit zgmotul tragerilor pe care ucrainienii le făceau în fiecare duminică dimineața în poligonul de lângă Valea Cosminului, pentru a acoperi slujba oficiată în biserica din satul românilor.
Acolo, în zona Cernăuțiului, am întâlnit cei mai curați români. Unul singur dintre ei a mai avut, la 90 de ani, speranța și puterea ca să ajungă azi în București. Ceilalți români?
Sâmbătă dimineața, oamenii își fac târguielile prin supermarket-uri. Alții se odihnesc. La palatul lui Becali, aflat la câțiva metri de ambasada Ucrainei, era coadă la poartă, de necăjiți care pândeau o pomană. Până și-n Piața Victoriei, aia unde tefeliștii rezistă precum coafura, era pustiu... Țara-i ocupată.