Pe coridoarele spitalului a mers singur. Până în ultima clipă, a fost È™i a încercat să rămână conÈ™tient, privind moartea în față, vrând să înÈ›eleagă… Nichita Stănescu a murit la puÈ›in timp după ora 2 noaptea, în urma unui stop cardio-respirator, diagnosticul oficial.
Însă Nichita Stănescu se lupta de ani întregi cu alcoolul È™i cu boala. Poetul Cezar Ivănescu, un prieten de-al lui, avea s-o spună ceva mai târziu: "La autopsie, s-a constatat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Åži-l băuse pe tot". ViaÈ›a boemă pe care o ducea Nichita nu era un secret pentru nimeni. AÈ™a cum nu era un secret faptul că în ultimii ani alcoolul i-a ros viaÈ›a încet, încet È™i că niciuna dintre încercările celor din jur de a-l face să se oprească nu a dat rezultate.
Dora, ultima lui mare iubire, care i-a fost È™i soÈ›ie până la final, s-a luptat să-i convingă pe toÈ›i prietenii lui să-l ajute să lupte cu alcoolul. Ar fi existat, se pare, un fel de conjuraÈ›ie semnată de ei toÈ›i. Însă Nichita avea deja ciroză la acel moment. Iar toÈ›i cei care intrau în casa lui erau percheziÈ›ionaÈ›i de Dora să nu-i aducă vreo sticlă de băutură. "Nichita nu era un tip pretenÈ›ios. Umbla cu o cămașă È™i cu un pantalon de stofă, nu făcea paradă, nu avea maÈ™ină", È™i-l amintea muzicianul Johnny Răducanu, cu care a fost prieten bun. "Soru-sa, Mariana, se ocupa de menaj È™i-i aducea rufele spălate. Și el ouă fierte mânca È™i cu slănina, că asta îi plăcea lui. Și bea vodcă. Pe urmă, când s-a însurat pentru ultima oară, Dora l-a obligat să mănânce mai bine, să se îmbrace mai bine, că până atunci el nu era aÈ™a. În ziua când È™i-a pus telefon È™i a început să mănânce mâncare gătită nu mai era el. Îmi spunea: "Bătrâne, ai văzut ce mi-a făcut nevastă-mea?!… Mi-a pus telefon È™i îmi dă să mănânc mâncare gătită!".
Nichita n-avea clanță la ușă
Cum era, de fapt, acasă la Nichita Stănescu, în acel mic univers boem, în care viaÈ›a lui a ars intens, până la 50 de ani? "Totul era magic la el", îÈ™i aminteÈ™te pictorul Mircia Dumitrescu, un alt bun prieten al poetului. "De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aÅŸezată pe jos ÅŸi o masă cu ÅŸase scaune bonanza, pe care ÅŸi alea cred că i le dăduse cineva, ÅŸi un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai ÅŸi puteai să ÅŸtii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau ÅŸi generali de Securitate ÅŸi oameni foarte mari, erau ÅŸi mediocri mulÅ£i care se vânturau pe acolo. Vă daÅ£i seama că, dacă era un om care n-avea clanţă la uşă… Împingeai uÅŸa ÅŸi intrai în casă, pur ÅŸi simplu. La fel se întâmpla ÅŸi când locuia dincolo, pe Grigore Alexandrescu, la dna Covaci, avea o căsuţă în spate pe strada aia, dar viaÅ£a se petrecea în spaÅ£iul public. Å¢in minte o imagine când cineva a venit ÅŸi i-a zis: «Fii atent, că ăsta e general de Securitate». La care Nichita a zis: «Păi, mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic căţel care cine ÅŸtie cum îmi răstălmăceÅŸte vorbele… »".
AÈ™a a trăit Nichita până la sfârÈ™it. Cu un fel de libertate pe care È™i-a creat-o singur È™i la care n-a vrut să renunÈ›e. Iar alcoolul care l-a ucis a făcut, de fapt, parte din ea. "În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, era deja dependent de alcool. Mai bine zis, de vodcă, a povestit È™i Ștefan Agopian. "Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenţă intelectuală vecină cu geniul". Dar efervescenÈ›a È™i geniul l-au costat viaÈ›a. Nichita reuÅŸea întotdeauna să înÅŸele vigilenÅ£a Dorei ÅŸi îÅŸi găsea tot felul de ascunzători pentru sticlele cu votcă: în pendulă sau în cutia televizorului.
De la nuntă, pe drumul spre mormânt
DeÈ™i s-a simÈ›it tot mai rău în ultima perioadă È™i deja îÈ™i dădea seama că îl trădează corpul, nu-i mai plăcea cum arată în fotografii, a continuat să trăiască la fel ca până atunci.
Pe 9 decembrie 1983, sfârÈ™itul era aproape. Se afla la Drobeta Turnu-Severin, martor la căsătoria prietenilor Ofelia Rotaru È™i Alexandru Condeescu. S-a bucurat de călătorie, dar le-a spus că se simte cam obosit din cauza unor nopÈ›i nedormite. La cină, urmându-È™i obiceiul, îi scrie un poem gazdei, apoi se retrage în cameră, mai devreme decât obiÈ™nuia. Ficatul lui era măcinat de ciroză.
Duminica, pe 11 decembrie, Nichita se trezeÈ™te târziu, pe la prânz. Mai avea de trăit doar o zi. Și totuÈ™i, împreună cu cei doi tineri căsătoriÈ›i È™i cu Dora face planuri de viitor. DeÈ™i iniÈ›ial stabiliseră să stea mai mult, poetul hotărăște să se întoarcă cu toÈ›ii, a doua zi la BucureÈ™ti.
Luni de dimineață nu se trezeÈ™te însă la timp ca să prindă trenul. Doarme din nou până spre prânz È™i refuză să mănânce. Spune că nu se simte bine. Nu se ridică deloc din pat până când vor pleca, a doua zi, cu un alt tren. În tren, într-un compartiment unde călătoresc singuri, se întinde pe canapea È™i doarme agitat până la BucureÈ™ti. Trenul intre în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…
Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice. AcelaÈ™i Mircia Dumitrescu îÈ™i aminteÈ™te o întâmplare despre care spune că l-a bântuit de-atunci în fiecare zi: "Mi-a dat telefon ÅŸi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos ÅŸi îi Å£âÅŸnea sânge din buze ÅŸi din limbă ÅŸi murdărise deja peretele. Åži mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neÅŸtiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci aÅŸa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maÅŸină nu s-a găsit nimeni ÅŸi am chemat eu un prieten cu o maÅŸină ÅŸi l-am dus la spital. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ÅŸtia cine e Nichita. Åži atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o ÅŸtie lumea…".
Până la maÈ™ină È™i apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioatele lui, tot timpul conÈ™tient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La câteva minute după ora 2 noapte, lupta s-a sfârÈ™it È™i Nichita a murit. Stop cardio-respirator.
"Ce din poem îÅ£i place mai mult?", îl întrebase amicul Aurelian T. Dumitrescu. "Odă în metru metru antic", pentru că începe cu cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română: "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată", i-a răspuns Nichita. "ViaÅ£a asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naÅŸti, c-ai ÅŸi îmbătrânit". Și punct. Prietenul lui Johnny Răducanu, căruia îi spusese oarecum premonitoriu "când oi muri, am să fiu un amărat de poet, care n-o să aibă nici cruce!", ani întregi a mers la mormânt, unde vărsa câte o sticlă de vodcă pe pământ
Monica Andronescu, www.ziarulmetropolis.ro
