In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si vrednici de dragoste dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,
In chemarea Duhului Sfant, in aceasta clipa, cugetul sa-l ridicam si sa privim aievea cu ochii mintii noastre la acel moment in care Mantuitorul se afla in mijlocul multimilor, inconjurat de oameni simpli care Il asculta, bolnavi care-si indreapta nadejdea catre El, si copii. Si, cum ne descrie dumnezeiasca Evanghelie – dupa Sfantul Marcu, de data aceasta – luandu-i in brate pe copii a rostit acel cuvant, rasadit mai ales in inimile mamelor: "Lasati copiii sa vina la Mine". Binecuvantandu-i apoi, S-a retras din mijlocul lor, pasind spre Iordan. Caci coborase de curand de la muntele Taborului si se indrepta spre Ierusalim, care este la rasarit de Iordan. In acel moment, insa, un tanar alearga dupa El. Nu vroia sa piarda acest moment. Azi Evanghelia s-a citit dupa Matei. Dar noi le imbinam. Caci Sfantul Marcu ne spune ca a ingenunchiat in fata Mantuitorului. Si asa Il intreaba: "Invatatorule bun, ce sa fac sa mostenesc viata vesnica". Acum citim mai departe dupa Sfantul Matei:
Si, iata, venind un tanar la El, I-a zis: Bunule Invatator, ce bine sa fac, ca sa am viata vesnica? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decat numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei sa intri in viata, pazeste poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Sa nu ucizi, sa nu savarsesti adulter, sa nu furi, sa nu marturiseste stramb; Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Zis-a Lui tanarul: Toate acestea le-am pazit din copilaria mea. Ce-mi mai lipseste? Iisus i-a zis: Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi. Ci, auzind cuvantul acesta, tanarul a plecat intristat, caci avea multe avutii. Iar Iisus a zis ucenicilor Sai: Adevarat zic voua ca un bogat cu greu va intra in imparatia cerurilor. Si iarasi zic voua ca mai lesne este sa treaca camila prin urechile acului decat sa intre un bogat in imparatia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicand: Dar cine poate sa se mantuiasca? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta. (Matei 19, 16-26)
Il privim pe acel tanar alergand dupa Hristos si ingenunchind inaintea Lui. Unii s-au intrebat daca e adevarata evlavia lui. Erau fariseii carturari, alti legiuitori care-L ispiteau pe Iisus. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: Mare este dorinta acestui tanar care pune intrebarea capitala: a vietii de veci. Cand zicem de viata simtim in acest cuvant propria noastra viata. Dar nu viata in sens biologic, sau zoologic, nu aceasta viata simpla o cauta, ci viata vesnica, viata de veci, viata lui Dumnezeu. Si simte – si nimeni nu este sa nu simta – dorul, nazuinta dupa viata de dincolo de aceasta "zdreanta" a vietii, de cateva zeci de primaveri, careia toamna ii pune capat. E in noi aceasta viata, si nimeni, daca cugeta logic, nu poate tagadui, pentru ca setea de viata deplina, adevarata, nemuritoare, de adevar e constitutiva vocatiei noastre, chemarii noastre. Nu poti dori daca n-ai in tine un rasad al acestei dorinte.
Acel tanar, cu certitudine, simtea in Iisus si o realitate dincolo de lumea aceasta. Macar o intuia putin. De aceea intreaba pe Iisus, nu pe oricine: Ce sa faca sa dobandeasca viata vesnica. Si e semnificativ faptul ca un tanar, iar nu un batran a pus intrebrea. Ferice de acel tanar si de toti tinerii de atunci si de astazi care recunosc rasadul; pentru ca e un rasad pus de Dumnezeu in noi, al cautarii si dorintei vietii adevarate. Ferice de el, ferice de cel ce intreaba, cauta, si reuseste – in rugaciunea lui, in ascultarea cuvantului Dumnezeiesc si a intregii invataturi a Bisericii – sa inteleaga viata in plinatatea ei: care-i viata de veci.
Tu faci experienta vietii marginite, intre nastere si sfarsitul vietii trupesti. Dar nu in intregime. Dar dorul, aspiratia, setea si mai ales cuvantul dumnezeiesc al Scripturii iti spune: Aceasta viata adevarata, nemuritoare, vesnica e viata noastra. Dar trebuie sa o intelegi, sa o cunosti, sa o traiesti in plinatatea ei.
Tanarul spune: Ce sa fac sa mostentesc viata vesnica? Acest cuvant e cheia care deschide si da inteles Evangheliei de astazi si vietii noastre. Deci viata este o mostenire in plinatatea ei, pe care eu o primesc. Eu nu-mi sunt nici inceput nici sfarsit. Acesta-i fapt capital, care trebuie gandit. Orice om credincios si orice ganditor cu cugetare dumnezeiasca de aici trebuie sa plece cu pirivre la taina existentei noastre: mostenire cereasca, mostenire randuita de Dumnezeu, daruita. La judecata Mantuitorul va spune: Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu de mosteniti imparatia pregatita voua! Deci Dumnezeu a pregatit imparatia inainte de noi; e darul lui Dumnezeu. Iar noi suntem mostenitorii. El este si Inceputul si Sfarsitul. Proorocul Isaia spune: Asa zice Domnul Savaot: Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma si nu este alt Dumnezeu afara de Mine. Eu sunt Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul. Cosbuc rosteste si el in cugetul lui in duhul Scripturii: Tu tot ce-ti pui in gand e numai vis/Caci Dumnezeu te poarta in voia Lui. In noi e aspiratia, e dorinta, dar Dumnezeu te poarta in voia Lui. El este si Ziditorul tau si tinta catre are iti indrepti tu viata.
Ingaduiti aici a face o distinctie adanca si radicala: Dumnezeu cel unic e vesnic, nezidit, cum neincetat marturisim. Iar noi suntem zidirea Lui. El e inceputul – al zidirii si al meu. El este totodata si tinta si scop vietii mele. In cugetarea veche – adeseori si in intelepciunea lumii acesteia – lumea, materia o socoteau filosofii ca e vesnica. Ba, mai mult, filosofii vechi – Platon, Origen – credeau si intr-o vesnicie a ideilor, iar caderea ar fi insemnat coborarea in materie a sufletelor; curgerea lor in jos. Caderea, dupa Platon, a fost curgerea sufletelor din vesnicia lor, din binele cel vesnic in materie. Dupa intelesul adevarat al descoperirii dumnezeiesti, insa, actul zidirii, al crearii fiecaruia din noi este inceputul existentei noastre. Iar miscarea noastra, curgearea noastra (cum ar fi numit-o Platon sau Origen) nu e cadere, ci urcare la Dumnezeu. Caci dumnezeiesti sunt totodata si originea si tinta noastra. De la El venim si la El ne intoarcem.
In doua locuri din Sfanta Scriptura, iubitilor, e marturia aceasta a zidirii, a facerii noastre de la Dumnezeu. Ne referim intai la A doua Carte a Macabeilor 7,28. Scriptura hotarase, din descopeirea lui Dumnezeu prin Moisi: "Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare, a nici unui lucru din cate sunt in cer, sus, si cate sunt pe pamant, jos (…) Sa nu te inchini lor" (Iesirea 20, 4-5) (cum va zice dumnezeiescul Pavel: "Sa nu te inchini fapturii in locul Facatorului"). Dar patrunzand imperiul elenist cu zeitati catre neamul Israel, aceasta mama, Solomoni – pe care la inceputul lunii august am praznuit-o in calendar – cu cei sapte fii ai ei – macabei, credincioasa fiind lui Dumnezeu si preotului lui Dumnezeu, Eliazar, s-a opus inchinarii la idoli.
Si copiii ei au primit sa fie martiri. Incercand Antioh macar pe ultimul copil sa-l momeasca cu maretiile acestei lumi, mama copiilor a zis (asa cum Brancoveanu va striga, mai tarziu, catre Matias, fiul lui): "Fiule, rogu-te ca, la cer si la pamant cautand si vazand toate cele ce sunt intr-insele sa cunosti ca din ce n-au fost le-a facut pe ele Dumnezeu ca sa fie". Asa a facut si intregul neam omenesc: Le-a adus Dumnezeu pe toate la fiinta, deci El le-a creat. Nu exista din veci nici o existenta din cele create si nici sufletele noastre nu exista din veci.
Va spuneam alta data de tragedia demonului, reflectata chiar in cuvantul pe care i-l insufla lui Arie. Cand Parintele Atanasie cel Mare arata, la Sinodul de la Niceea, ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne poate mantui intrucat e Dumnezeu si Om (un om ne-ar putea mantui), Arie spunea despre Iisus Hristos ca “a fost un timp cand nu era. Si, cu siguranta, diavolul i-a insuflat acest cuvant lui Arie, pentru ca era insasi tragedia lui. Caci, vrand sa-si puna tronul alaturi de Cel Preainalt, se trezeste la constiinta ca este creatura, cu aceasta conditie: de a fi fost un timp cand nu era.
Caci, prin mandrie, s-a redus la sine insusi, iar cand te vezi numai pe tine constati ca esti adus de la fiinta la nefiinta. Te trezesti: era un timp cand nu existai. In mandrie, omul se trezeste la realitatea lui, de a fi adus de la nefiinta la fiinta. De aceea spune Scriptura, cand Adam si Eva au pacatuit: "Si au deschis ochii lor si au vazut ca sunt goi". E teribil acest lucru cand il intelegem in profunzimea lui: gol de har, gol de sens, gol atat de radacina, de originea ta adevarata, cat si de sens, de tinta, de finalitate, de viata vesnica la care aspiri. E zguduitor acest fapt. Atunci intelegi ca, real, nu in tine e plinatatea vietii. Dar esti chemat pentru ea.
Si, o data cu acest cuvant de la mama macabeilor, ca toate le-a adus Dumnezeu la fiinta din ce nu sunt, acest cuvant al sfantului apostol Pavel, vorbind de credinta lui Avraam: “In fata Celui in care a crezut a fost asezat Avraam, a Parintelui Ceresc, a lui Dumnezeu care inviaza mortii si cheama la fiinta cele ce inca nu sunt ca si cum ar fi (care pentru noi sunt doar posibile, dar in Dumnezeu sunt reale). Deci in Dumnezeu e plinatatea, e realitaea intreaga, iar in noi toate acestea sunt potentiale, virtuale. Cuvantul este de o putere negraita.
Spuneam si alta data: Noi foloism in cartile de scoala cu privire la crearea lumii expresia "din nimic" – expresie mostenita din Apus. In cartile de slujba – fie la botez, fie la dumnezeiasca liturghie, noi asa invatam si marturisim: ca Dumnezeu le aduce toate de la nefiinta la fiinta, de la a nu fi la a fi. Deci toate fapturile, si pe noi insine ne aduce, ne cheama sa existam de la a nu fi la a fi; nu din nimic, ci din voia Lui, din darul Lui, mostenirea Lui, in har. Ne cheama sa fim. Si asa ni se dezvaluie intreaga zidire: din voia Lui ziditoare, creatoare. Citeam cuvantul proorocului Ieremia: Cu iubire vesnica te-am iubit, fecioara a lui Israel, din bunavointa inimii Mele. Vointa e vesnica, iubirea e vesnica, si din a Lui iubire si vointa noi existam, a Celui ce poarta in El intreaga existenta si intreg viitorul lumii, iubitilor.
Noi suntem in voia lui Dumnezeu, acolo este obarsia noastra si de acolo ne creeaza, ne aduce la fiinta. De aceea spuneau Parintii: in vesnicia lui Dumnezeu sunt mii si miliarde de lumi, aduse nu din fiinta Lui, ci din vointa Lui. Si fiecare faptura poarta in ea sensul, rostul existentei. Azi o marturisesc si oamenii de stiinta: sensul lumii nu e in lume; rostul, ratiunea de a fi a fiecarei fapturi nu e in ea, nu ea si-o da. E in Ziditor, in Dumnezeu; asa cum fiecare lucru pe care il facem noi e in gandirea noastra, nu in lucrul pe care-l facem. In Dumnezeu fiind rostul, ratiunea noastra, sensul, cand traiesc vointa Lui, sensul lumii acesteia, vazand lumina lui Dumnezeu in fiecare faptura, atunci simt ca traiesc in adevarul existentei.
Inceputul meu e in Dumnezeu. Cum zice Scriptura: "La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era dintru inceput la Dumnezeu si toate prin El s-au facut si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut". Eu traiesc atunci in Dumnezeu-Cuvantul, in cuvantul lui Dumnezeu, in cuvantul Evangheliei, imi traiesc rostul si inceputul.
Si simt, iubitilor, ca in existenta sunt doua realitati: Existenta vesnica a lui Dumnezeu si tot ce a daruit, din voia Lui, lumii, si existenta mea, in care este intiparit chipul lui Dumnezeu, prin care exist in nemurire. Si nu ma pot implini altfel, decat traind in adevarul meu, in aceasta unitate cu prezenta lui Dumnezeu, cu darul lui, cu sensul acestei lumi, in aceasta realitate duala, daca vreti: Dumnezeu si faptura. Si sa-I simti prezenta, nu numai ca viata, ca putere, ca energie, ca vointa, ci ca Persoana – ca Tata, ca Fiu, ca Duh Sfant.
Si, cum spune Psalmistul, atat de luminos: “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile. Dar care e Vistieria lui Dumnezeu, adica ce are Dumnezeu mai scump decat orice? Vistieria Parintelui ceresc, scumpa, vesnica lui Vistierie ni se descopera in Fiul si in Duhul Sfant. Tot Psalmistul spune: "Mainile Tale m-au facut si m-au zidit". Iar Mainile Tatalui sunt Fiul si Duhul Sfant. E de o frumusete si o adancime negraita. Si atunci, ce inseamna: A pus in vistierii adancurile? Adancurile din noi sunt in vistieria lui Dumnezeu, in mainile Tatalui, care sunt Fiul si Duhul Sfant. Si intelegem atat de bine cum, intr-adevar, ne tine pe bratele Lui – ale Fiului si Duhului Sfant. Fiul e in fiecare din noi ratiunea, cuvantul, logosul. Tatal rasadeste in faptura, prin Fiul, ratiunea noastra, sensul, rostul existentei; iar pirn Duhul Sfant, viata noastra, templul care suntem fiecare dintre noi.
Repet acest cuvant sublim: Vistieria parintelui ceresc, scumpa vistierie de care se bucura vesnic, bucuria lui eterna. Atunci, cele ce sunt nu sunt din nimic, ci din darul acestei vistierii dumnezeiesti.
Revin si inchei cuvantul, nitel mai greoi, dar atat de luminos, de frumos: El e si inceputul si tinta, sfarsitul. Noi nu ne dam nici inceputul si nici sfarsitul; nu sunt in noi. Dar, cum spune dumnezeiescul Pavel, scriind evreilor, pe Hristos L-a facut Dumnezeu Mostenitor si veacurile sunt in El. Atunci, El fiind Mostenitorul, in El este si inceptul si sfarsitul. In El e si necreatul – vesnicul Dumnezeu – si creatul, caci S-a facut om, unind vesnicia cu timpul si timpul cu vesnicia. De aceea, totdeauna cand cugeti la Iisus simti ca in El gasesti plinatatea existentei. Cugetand, fericiti sa fim ca ne aflam in adevarul deplin: E si Dumnezeirea si faptura, omenitatea; si inceputul si sfarsitul, plinatatea in El.
Si atunci, cand tanarul intreaba: "Bunule Invatator, ce sa fac sa mostenesc viata de veci?", i-a raspuns Iisus: "De ce-Mi zici bun? Bun e numai Dumnezeu". Nu ca Iisus ar fi refuzat taina aceasta a bunatatii. Dar daca tanarul L-ar fi privit numai ca om… nu in lumea aceasta e bunatatea. Dumnezeu Unicul e bun si binele e unic si poate sa ne uneasca pe toti (acest fapt trebuie pastrat in inima). Adevarul e unic si ne poate uni pe toti. Aceasta e posibilitatea unitatii tuturor: unicul bine, in unicul adevar, in unica frumusete, revelate in Mostenitorul care ni s-a dat in Hristos.
De aceea, Mantuitorul, dupa ce intipareste in inima tanarului ca Bun este Unul Dumnezeu, ii citeaza poruncile: sa nu ucizi, sa nu fii desfranat, sa nu dai marturie mincinoasa, sa nu furi, sa nu juri stramb, sa cinstesti pe tata si pe mama, sa iubesti pe aproapele ca pe tine insuti. Si e de ajuns a marturisi: sa nu ucizi. Cand ucizi, nu ucizi viata? Mai e viata in tine? Cum sa mostenesti viata cand tu ucizi? Cand moartea e in tine? Cine ucide, in orice stare s-ar afla, a ucis viata, in el nu mai e viata. Sa nu fii desfranat! Cel ce seamana in trup, spune Sfantul Pavel, culege stricaciune si moarte; cel ce seamana in duh culege viata si nemurire. Sa nu furi! – Cand esti legat numai de lucrurile acestea trecatoare, tu lucrezi in lumea muritoare. Sa nu juri stramb! – Ca Anania si Safira, cand au jurat impotriva Duhului Sfant, au murit (Fapte 5) si sa cinstesti pe parintii tai – ei care sunt daruitorii vietii tale si familia sfanta, dumnezeiasca. Pentru ca dintr-u inceput a zidit Dumnezeu barbat si femeie, dupa chipul Sau. Si sa iubesti pe aproapele ca insuti pe tine. Iubirea e principiul vietii, e Dumnezeu insusi.
Iubitilor, impartasind acest cuvant, sufletul se infioara, patrunzand in adevarul ultim al existentei: mostenirea vietii. Cand tanarul a spus ca poruncile le-a tinut din copilaria lui, Iisus il lasa sa inteleaga: Ai simtit in aceste porunci, o data cu legea, si fiorul vietii? Ca gusti viata, pe Dumnezeu, gustand sensul, lumina vietii… In orice cuvant al Evangheliei, in orice act divin sa gusti viata. Cu certitudine, nu simtise. Pentru ca Mantuitorul i-a spus: Vrei sa fii desavarsit? Atunci, tot ce ai vinde! Da la saraci si apoi vino si urmeaza Mie. Si spune Evanghelia: S-a intristat deodata, caci avea multe avutii, si a plecat. Tristetea lui si, mai ales, a lui Iisus plecand.
Ce-a urmat, ingaduiti si noi sa urmam intr-o alta duminica: a treizecea dupa Rusalii. Azi e a douasprezecea. A treizecea dupa Rusalii e aceeasi evanghelie, numai ca e dupa Sfantul Luca: partea a doua: “vrei sa fii desavarsit, sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa o talcuim atunci.
Azi sa pastram pana aici: taina mostenirii vietii de veci. Nu singuri, ci impreuna cu Cel care poarta in El mostenirea vesniciei – Hristos. Cu El si prin El, pentru ca El este inceputul si sfarsitul, originea si telul. E de ajuns a spune atat: intre origine si tel e legatura. Ai in origine telul, cum in ghinda e stejarul intreg. Dar trebuie sa se desavarseasca. Ghinda e numai inceputul. Dar in Hristos e totul. De ce? E si nasterea si Crucea si Invierea. De aceea, in Mostenitorul e totul. De aceea a si putut spune Iisus: Vrei sa fii desavarsit? Nici nu putea vorbi de desavarsire daca nu purta in El insusi desavarsirea. Eu simt negrait: Daca nu purtam in noi o lumina a adevarului n-avem curajul sa vorbim. Or Hristos de aceea spunea toate: Ca le poarta in El.
Saptamana trecuta am fost in Insula Kefalonia, unde am vrut sa vad cum vin serpii si se roaga, la 15 august, Maicii Domnului. Vom vorbi despre aceasta candva. Dar am auzit acolo de o martira. Piratii patrunzand si dorind sa o batjocoreasca, ea cu atata tarie s-a rugat, a crezut, a luptat sa lase mostenire sfanta, dorind sa traiasca in puritatea desavarsita, a neprihanirii trupului ei si a primit sa fie martirizata. In acel loc atat de golas, pietros, unde ici-colo cresc palmieri, maslini, s-a rugat asa: Fa Doamne ca mostenire din parul meu atat de frumos, balai, din firele de par palmieri, maslini, pomi; din sangele meu, in acest loc secetos, pietros, fa paraie, de rauri si de har. Iar din trupul meu fa biserica. S-a ridicat biserica si moastele ei au fost puse in biserica, marturie sfanta.
Doamne, tanarul a cerut sa mosteneasca viata de veci. In vistieriile Tale, Doamne, Parinte Ceresc, sunt Fiul si Duhul Sfant. Fiul Tau, in Duhul Sfant, e Mostenitorul, iar noi suntem mostenirea Lui. "Mantuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta". Fa-ne Doamne vrednici sa lasam si noi mostenire. Sa nu uitam o clipa. Fiecare in clipa aceasta sa gandeasca ce mostenire lasa, in care sa se simta adevarul, viata de veci. Mostenirea chipului nostru dupa chipul lui Dumnezeu. Mostenirea luminii Lui si a iubirii Lui, a vietii Lui. Amin.
Parintele Constantin Galeriu
